Comedie romantică
„ Înfocată, frumoasă, acerbă, poate charismatică. Drăguță, atentă și iubitoare. Neliniștită, deșteaptă și critică. Atribute ieftine pe care le arată cărților ei și nu, din păcate, rasei masculine după cum s-ar cuveni. Ar fi în star...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Bogată și cunoscută
\\|//
Starea mea nu s-a schimbat în dimineața asta mai mult de ieri seară când credeam că voi sta să plâng cu capul cufundat în perne – spre mirarea mea am adormit ca un prunc –, dar mă dau jos din mașină inspirând și expirând zgomotos.
— Hai că ai început bine, zic zâmbind când îmi remarc piciorul drept într-o băltoacă cu apă.
Îl scutur furioasă și o iau la pas către clădirea editurii, salutând cu un zâmbet forțat pe toți cei care mă salută la rândul lor.
Deși este o zi frumoasă, vineri, o zi de toamnă, simt o strângere de inimă, iar atunci când am fost anunțată încă de șeful meu și nu de secretară, să vin la editură, știam că nu avea să fie de bine și totul din cauza lui. Jurasem aseară, printre suspine și linguri de înghețată, că dacă recenzia lui are să-mi strice viața nu mă voi lăsa până nu-i voi întoarce fapta cu vârf și îndesat, iar concedierea mea ar fi punctul culminant. Imediat aș zbura către Cluj și i-aș trânti tot în moaca aia a lui drăguță.
Mă opresc scurt moment și mă încrunt.
— Moacă... drăguță? Ihh..., mă zdruncin toată și îmi continui mersul.
Trec peste privirile sfidătoare ale angajaților și peste grupulețele bârfitoare și ajung în fața biroului șefului. Expir oful zgomotos și apăsând pe clanța biroului pătrund în incinta acestuia.
— Bună dimineața, domnule Alexandru, salut respectuos înainte de a pășii la îndemnul bătrânului.
— Luați loc, domnișoară Popescu!
Mă așez pe scaunul din fața biroului și chiar dacă am douăzeci și șapte de ani mă simt pregătită să-mi iau pedeapsa de la directorul liceului. Îmi așez mâinile în poală și îmi încrucișez puțin picioarele așteptând mustrare celui mai mare. Domnul Alexandru își împreunează mâinile pe suprafața biroului și mă scrutează dintr-o singură privire. Are ochii mijiți, ca niciodată, și buzele atât de împreunate că abia de le mai văd. Aduce a caricatură, dar nu am cum să-i spun asta, altfel o să învăț să zbor înainte de limită. Își împreunează iar buzele, doar ce le dăduse puțină libertate, și începe să dea frenetic din cap, mustrător.
— Mda, Elena..., mormăie cât să îl aud, apoi își scoate tableta și începe să o butoneze.
— Vă pot explica, domnule! sar mai repede decât aș fi crezut, știind deja ce năpastă are să dea peste mine și îmi așez mâinile pe birou.
— Chiar mi-aș dori o explicație. Ceea ce s-a întâmplat acum era inevitabil, i se putea întâmpla oricui, dar norocul te-a ales pe tine, zice Alexandru cu privirea pironită pe ecranul tabletei, iar eu, de cum aud de noroc, cred că-și bate joc de mine așa că zic dramatic:
