Astăzi am răsfoit multă vreme jurnalul meu din Assam. Cu cîtă trudă descifram
însemnările de peste zi şi le transcriam în caietul început o dată cu noua mea viaţă.
Eram cuprins de un sentiment ciudat: că trăiesc o existenţă de pionier, că munca mea
de construcţii ferate în junglă este mult mai eficace pentru India decît o duzină de cărţi
asupra ei, că lumea aceasta atît de veche şi munca noastră laolaltă atît de nouă îşi
aşteaptă încă romancierul; căci o altă Indie decît cea a reportagiilor de călătorie şi a
romanelor mi se dezvăluia mie atunci, printre triburi, alături de oameni cunoscuţi pînă
atunci numai etnologilor, alături de flora aceea otrăvită a Assamului, în ploaia continuă,
în căldura umedă şi ameţitoare. Voiam să dau viaţă acestor locuri înecate în feregi şi
liane, cu oamenii lor atît de crunţi şi inocenţi. Vroiam să le descopăr estetica şi morala,
şi culegeam zilnic anecdote, luam fotografii, schiţam genealogii. Cu cît mă afundam mai
mult în sălbăticie, cu atît creştea în mine o neştiută demnitate şi un nebănuit orgoliu.
Eram bun şi drept în junglă, mai corect şi mai calm ca în oraşe.
Dar ploile... Ce nopţi de luptă cu neurastenia, ascultînd ritmul acela neuitat al apei
pe acoperiş, revărsări fără pomină, zile întregi, întrerupte numai de ceasuri cu bură
pulverizată şi fierbinte, prin care treceam ca printr-o seră, căci picăturile acelea nevăzut
de mici purtau cele mai istovitoare parfumuri, şi anevoie puteam răbda capul plecat, ci
trebuia să-l răstorn pe umeri şi să alerg cu nările şi buzele răsfrînte. Stăteam serile în
odaia mea confortabilă şi răcoroasă sau mă plimbam pe veranda bungalow-ului încercînd
să regăsesc gustul tutunului (pe care nici cele mai exagerate precauţii ale mele nu-l
feriseră de umezeală), şi cîteodată simţeam că n-am să mai pot îndura. Îmi venea atunci
să strîng pumnii şi să lovesc lemnul balustradei, să urlu şi să pornesc prin ploaie afară,
în întunerec, oriunde, într-un ţinut în care cerul să nu toarne veşnic şi iarba să nu fie atât
de înaltă, de umedă, de cărnoasă. Aş fi vrut să văd iarăşi flori, să mă plimb pe cîmpii,
asemenea celor din Tamluk, să simt briză sărată sau vînt uscat de deşert, căci aburii şi
miresmele acelea vegetale mă înnebuniseră.
Eram singur cu cei trei servitori şi paznicul bungalow-ului, şi cînd pica vreun călător,
inspector la vreo plantaţie de iută sau departament-agent, sau negustor de ceai în drum
spre China, beam împreună o sticlă de whisky. Beam în fiecare seară, cum terminam
inspecţiea şi veneam la bungalow să-mi iau baia. Era un ceas în care anevoie îmi mai
simţeam carnea; dacă mă zgîriam atunci, nu mă durea. Şi totuşi îmi simţeam nervii ca o
plasă de argint-viu, tremuram, aveam răsuflarea fierbinte, ameţeam de cîte ori trebuia
să mă ridic de pe scaun şi priveam în gol, fără voinţă, fără timp. Feciorul îmi aducea pe
măsuţă sticla de whisky şi butelia cu soda, şi beam rar, cu bărbia rezemată pe piept, în
pijama, întins moale pe chaise-longue-ul portativ, pînă ce simţeam o căldură blondă dezmorţindu-mi trupul şi, atunci, săream în sus, îmi strîngeam tîmplele, mă îmbrăcam şi
plecam să mă plimb prin ploaie. Respirînd văzduhul acela cu picături pulverizate şi
calde, tînjeam la o viaţă modestă şi fericită, o fermă prin apropierea unui oraş, unde aş
fi putut ajunge în fiecare zi cu automobilul. Eau ceasurile mele de slăbiciune acele
rătăciri prin ploaie. Rămîneam pînă ce mă apuca pofta de lucru sau de somn. Dormeam
mult şi greu, mai ales cînd am lucrat acele trei săptămîni la patruzeci de mile nord de
Sadyia. Veneam la bungalow cu maşina, cîteodată chiar după miezul nopţii, căci trebuia
să ocolim drumurile joase şi alegeam numai şoselele de pe pantă. Adormeam îmbrăcat
şi nespălat, după ce înghiţeam o ceaşcă de ceai cu rom mult şi chinină, căci a doua zi,
înainte de nouă, trebuia să fim porniţi la drum. Neglijasem tot mai mult toaleta. Nu mai
era nici un alb prin toată regiunea în acele luni de monsoon în toi; numai cîteva familii de
eurasieni, la care mă abăteam cîteodată, din plictiseală, ca să mai aud vorbindu-se
englezeşte şi să bem împreună.
Duminecile, în timp ce servitorii mei plecau cu trenul la Shillong după provizii,
dormeam pînă la prînz, mă deşteptam cu capul greu şi cu gura încleiată şi rămîneam
ziua întreagă în pat, transcriindu-mi în jurnal însemnările. Voiam să public mai tîrziu o
carte despre adevărata viaţă a albului în Assam şi mă analizam cît puteam mai precis;
zilele mele de marasm şi neurastenie, alături de zilele, mai numeroase, fireşte, de
pionierat, de orgolios efort, de creştere.
În tot decursul lui iulie n-am fost decît o singură dată la Shillong şi, acolo, am sorbit
soarele, am văzut iarăşi cinematograf, mi-am reparat patefonul, mi-am cumpărat
romane poliţiste, singurele pe care mai eram în stare să le citesc de cînd venisem în
Assam. Totuşi, ştiam că munca mea e bine apreciată la centru, şi aceasta nu prin
agentul nostru din Shillong, ― un irlandez îngîmfat, care încercase să mă facă să aştept
la uşă ―, ci direct de la Narendra Sen, care-mi scria aproape săptămînal cîteva rînduri
dictate dactilografului, calde şi prieteneşti. În octombrie aveam concediu o lună. Dar
puteam veni la Calcutta şi pe la mijlocul lui august, dacă predam raportul şi încheiam
inspecţia şi reparaţia acelor puncte difieile din apropierea Sadyiei.
S-a întîmplat însă ceva de care mă temeam, în ceasurile mele de totală depresiune.
La începutul lunii august m-am îmbolnăvit de malaria, o malaria gravă, întovărăşită de
un surmenaj nervos. Venisem cu cîteva ceasuri mai devreme la bungalow şi mi s-a părut
ceaiul fără nici un gust. Aveam febră şi tremuram. M-am culcat după ce înghiţisem trei
pahare cu brandy, amintindu-mi sfaturile lui Harold. Dar a doua zi am început să aiurez,
şi fiind chemat un eurasian, mr. Frank, el înţelese că e malaria, şi m-au dus chiar în
după-amiaza aceea la Sadyia. Soarele ardea de minune, şi vedeam flori şi paseri, iar în
gară m-a zguduit prezenţa unei femei; nu mai întîlnisem femei albe de patru luni.
De-atunci nu-mi mai amintesc nimic. Ştiu că am fost dus la Shillong şi instalat în
spitalul european de acolo, că s-a telegrafiat la Calcutta şi, pînă să sosească înlocuitorul
meu, a venit mr. Sen să mă vadă, la spital. Peste cinci zile, într-un compartiment clasa I,
cu două surori de caritate şi cu Harold, plecam spre Calcutta, unde am fost internat
direct în spitalul de medicină tropicală.
...M-am deşteptat într-o dimineaţă şi am privit surprins încăperea aceea aibă ―
mirosind a zahăr ars şi a amoniac ― şi pe doamna care citea confortabil într-un jeţ
aproape de fereastră. Cîteva minute am ascultat şuierul ventilatorului, încercînd să aflu
cine îmi vorbise mie, chiar atunci, de Lord Jim al lui Joseph Conrad. Îl auzisem, îi ştiam
glasul şi cît n-aş fi dat să mă pot ridica din pat şi să-i spun că romanul e mediocru, că
nici pe departe nu-l pot asemăna cărţii mele favorite Almayer's Folly, scrisă de Conrad în
tinereţe.
― Cine n-a citit Almayer's Folly nu cunoaşte încă talentul lui Conrad, spusei eu tare
către doamna care îşi continua lectura cu faţa întoarsă către fereastră.
― Dumnezeule! Vasăzică, n-ai surzit?! exclamă surprinsă la culme doamna,
apropiindu-se de mine şi su-nînd. Vrei ceva?
― Vreau să mă rad, spusei eu calm, mîngîindu-mi obrajii, pe care-i simţii scofîlciţi şi
reci sub barba crescută în voie. Vă rog să mă iertaţi dacă mă prezint astfel în faţa d-niei
voastre. Cred că am fost adus aici în timp ca aiuram. Vă rog încă o dată să mă iertați. Femeia rîse cu poftă. Apoi, serioasă deodată:
― Bine că v-aţi venit în fire. Desperasem. Ar trebui să telefonez d-lui Carr. Bietul
băiat a întrebat în fiecare zi de d-stră....
Gîndul că Harold s-a interesat de mine m-a mişcat atît de profund, încît mă podidiră
lacrimile. Mi se părea că sunt singur, părăsit undeva fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi
mi-era teamă de moarte. Mă vedeam mort aici, la cinci săptămîni depărtare de ţara
mea, şi gîndul acesta mă paraliza, frica îmi îngheţase obrajii.
― Ce ai? întrebă ciudat doamna.
― Nimic; vreau să mă rad, minţii eu, căci mi se părea că n-are să mă înţeleagă.
Dar lacrimile nu conteneau, şi atunci o întrebai şoptit:
― Credeţi că am să mă fac bine, că am să mai văd New Yorkul şi Parisul? Am să mai
fiu iarăşi zdravăn?
Nu-mi aduc aminte ce a răspuns, deşi ziua deşteptării mi-a rămas bine fixată în
minte. Au venit cîţiva doctori, europeni, apoi a intrat Harold, care mi-a strîns mîna două-
trei minute în şir.
― Bine, mă?! Bine, mă?! întrebă el, privindu-mă.
Mi-a spus o mulţime de lucruri care m-au amuzat: Geurtie flirtează acum cu un
manager de la "Middle Bank", un tip subţire, care nu îndrăzneşte decît s-o sărute şi o
duce la cinema în locuri de trei rupii şi opt annas. Norinne, căsătorită, e mai puţin
frumoasă. În odaia mea din Wellesley Street s-a mutat o familie da anglo-indieni
sărmani; el, tînăr, aduce fetiţe de şcoală în odaie şi le pipăie în faţa nevestei, însărcinată
în ultima lună, care îi spune:
― Jack, iar ai să te turburi...
În timp ce noi vorbeam prostii, veni, ingierul, care îmi strînse mîna cu căldură şi mă
mîngîe pefrunte, privindu-mă lung. I-l prezentai pe Harold, care-i spuse obraznic:
― Încîntat să vă cunosc, mr. Sen.
― Alln, ai întrecut măsura lucrind. de aceea si căzut bolnav, mă consolă inginerul. Să
n-ai nici o grijă, am aranjat eu totul
Vedeam că e stînjenit de Harold şi că mi-ar fi spus mai multe, dacă am fi rămas
singuri. A făgăduit să revină a doua zi, pe seară, după ce va termina lucrul.
― Tipul ăsta e groaznic, reflectă Harold. Mă mir de ce-ţi poartă atîta interes. Nu
cumva vrea să te însoare cu fiică-sa?
― Eşti absurd, Harold, mă revoltai eu ipocrit, roşind.
Imaginea Maitreyiei, de care mă despărţisem de mult, îmi apăru iarăşi în faţa ochilor,
de astă dată mai caldă, mai umană, aproape zeflemitoare, cu zîmbetul ei fardat (căci,
ceea ce e curios, faţa ei şi faţa d-nei Sen se împlineau una pe alta în memoria mea, şi
gura înroşită de pan a mamei trecea alături de ochii mari şi părul negru, adunat pe
ceafă, al fetei). Rămăsei cîteva clipe contemplînd-o, cu o mirare şi o dulce suferinţă
ispitindu-mi sufletul (să fi fost absenţa ei. să fi fost teama că în curînd-va trebui s-o văd
şi poate să-i vorbesc?). Prezenţa lui Harold mi se păru deodată o impietate, şi nu ştiam
cum să-mi explic sentimentul acesta ciudat; nu era în nici un caz dragoste, şi nici respect
nu era, pentru că Maitreyi mi se păruse pînă atunci o bengaleză îngîmfată şi stranie,
care dispreţuieşte albii şi e atrasă totuşi de ei. Tot ce mi-a spus Harold nu m-a mai
interesat. Aş fi vrut să plece, să pot rămîne singur. Se întîmplau prea multe într-o
singură zi.
Printre acele multe ghiceam prea bine că se află şi ima-ginea Maitreyiei, răsărită
deodată într-o conştiinţă scăpată de febră, imagine pe care nu ştiam unde s-o aşez şi ce
să-i spun cînd ea va ajunge prezenţă.
Nu fusesem niciodată bolnav, şi convalescenţa aceasta, care se vestea lungă, mă
neliniştea. Aş fi vrut să zvîrl de pe mine cearceaful, să-mi caut pe undeva hainele şi s-o
pornesc haihui prin Calcutta, de luminile căreia mi-era dor. Aş fi vrut să ajung în "Oraşul
chinezesc" şi să mănînc ciau ― acei tăiţei fierţi în unt, cu praz şi vegele multe, cu
homari şi gălbenuşuri de ouă ― şi să mă opresc la întoarcere la "Firpos", să ascult jazz-ul
cu un cocktail bun în faţă. Toată sănătatea mea de alb orgolios se împo-trivea regimului
anost al sanatoriului. Nu puteam face nimic, nici cel puţin fuma Mă plîngeam a doua zi fetelor, ― Geurtie şi Clara ―, care veniseră cu ciocolată,
ţigări şi fructe:
― Aş vrea să fug de aici şi să-mi fac de cap.
Harold plănuia un chef monstru, cu prelungire la Lacuri, în noaptea cînd voi ieşi din
sanatoriu. Geurtie, precisă, căută o bucată de hîrtie şi un creion, ca să facă liste
invitaţilor. Pe cei doi Simpson nu îi va chema, pentru că Isaac se ascunde prin colţuri şi
bea whisky pur, iar Gerald fură ţigări; l-a văzut chiar ea la logodna Norinnei. Va trebui,
neapărat, s-o invităm pe Catherine, care a întrebat tot timpul de mine şi i-a părut atît de
rău cînd a aflat că sunt bolnav la sanatoriu. Despre fraţii Huber, cu frumoasa Ivy, vom
mai vorbi. Ceilalţi se ştiu.
Ascultînd-o cum înseamnă nume şi decide pentru mine, nu ştiam dacă trebuie să mă
întristez sau să mă amuz. O priveam, şi ochii îmi alunecau adesea de pe chipul ei în gol.
― D-l Sen, anunţă sora.
Am avut atunci aceeaşi dezorientare pe care o am de cîte ori trebuie să pun faţă în
faţa pe un indian pe care îl respect cu tineri sau tinere eurasiene. Fetele au întors
curioase capetele către uşă. A intrat, cu acelaşi zîmbet lărgindu-i gura, Narendra Sen;
iar după el, cu ezitări şi paşi moi, Maitreyi. Am simţit cum mi se opreşte inima şi mi-am
dat îndată seama că sunt nebărbierit de o zi, că mă aflu într-o pijama streină care mă
defavorizează, că, în sfîrşit, sunt ridicul. Am strîns mîna inginerului, prefăcîndu-mă
suferind (ca să-mi acopăr orice eventuală inepţie), şi am dus palmele la frunte, salutînd
cu o comică seriozitate pe Maitreyi. Dar care nu-mi fu mirarea cînd, prezentînd-o felelor,
se îndreptă hotărît către ele şi la strînse mîinile, întrebîndu-le politicos:
― How do you do?...
― Fiică-mea cunoaşte două coduri de eleganţă, rîse inginerul (trăgînd cu ochii la
Geurtie, pe care a spionat-o apoi tot timpul, mai ales după ce spunea ceva de spirit).
Codul acesta, occidental, îl aplică însă numai faţă de doamne şi domnişoare.
Eu stam ca pe ghimpi. Fetele începură să vorbească între ele, chemîndu-l şi pe
Harold, iar inginerul explică ceva în bengali fiicei sale, care privea jur-împrejur cu o
curiozitate aprinsă şi zeflemitoare totodată. Atunci am observat că, de cîte ori ascultă
atent ceva care i se spune cu seriozitate, pe buzele Maitreyiei flutură un imperceptibil
zîmbet de ironie, de sălbatec sarcasm, pe care anevoie l-ai fi crezut aievea pe faţa
aceea atît de inocentă şi înspăimîntată. Mă întrebam atunci puţin mîniat de stîngăcia
mea, ce mă turbură în prezenţa acestei fete, care nu are nimic fascinant, pe care n-aş
putea-o iubi niciodată, cu care mă voi întîlni sporadic şi inutil.
― Cînd veniţi la noi, domnule Allan?
Glasul ei sună straniu, şi cei trei întoarseră capetele s-o privească.
― Îndată ce mă voi face bine... (Şi ezitai, căci nu ştiam cum să-i spun: miss nu se
potrivea, devi nu îndrăzneam; încurcătura mă făcea să roşesc şi începui să mă scuz.)
Iertaţi-mă dacă m-aţi găsit nebărbierit şi odaia aşa cum e, deranjată. M-am simţit atît de
rău astăzi (şi schiţai acelaşi gest falş, de extenuare, rugîndu-mă în gînd să plece odată şi
să curme o situaţie care mi se părea insuportabilă).
― Ştii, Allan, că m-am hotărît să te invit să locuieşti la mine, vorbi inginerul. Soţia
mea mi-a dat ideea. D-ta nu eşti obişnuit cu mîncările acestea de la noi şi, dacă va
trebui să rămîi în Calcutta, mi-e teamă că viaţa de aici, aşa cum eşti slăbit de boală, te
va ruina. Apoi, mai e un lucru; ai economisi o sumă importantă de bani şi, după un an,
doi, ai putea pleca să-ţi vezi familia. Pentru noi, prezenţa d-tale cred că nu mai e nevoie
să-ţi spun...
Îşi încheie vorba cu acelaşi zîmbet umed şi lung de broască. Maitreyi mă privi drept
în ochi, fără să-mi spună ceva, fără să întrebe, aşteptînd. Ce ciudă mi-e acum că n-am
notat îndată după plecarea lor foarte turburătoarea stare de suflet pricinuită de
cuvintele lui Narendra Sen. Mi-aduc aminte vag (şi vagul acesta se datoreşte nu atît
depărtării în timp, cît nenumăratelor sentimente şi revolte pe care le-am încercat eu deatunci şi care aproape au neutralizat, au estompat în cenuşiu şi banal preliminariile), miaduc aminte că strigau în mine două suflete; unul mă îndemna către viaţa nouă, pe care
nici un alb, după ştiinţa mea, nu o cunoscuse de-a dreptul din izvor, o viaţă pe care vizita lui Lucien mi-o relevase ca pe o minune, pe care prezenţa Maitreyiei o făcea mai
tainică şi mai fascinantă ca o legendă, către care mă simţeam atras şi dezarmat; şi
celălalt suflet se revolta împotriva conspiraţiei acesteia din umbră a şefului meu pentru
a-mi paraliza libertatea şi a mă implica într-o existenţă cu rigori şi mistere, unde
petrecerile mele tinereşti vor trebui sacrificate, băuturile excluse, cinematografele
rărite. Simţeam tot atît de organic şi tot atît de "ale mele" ambele îndemnuri. Dar nu
puteam întîrzia peste măsură răspunsul şi mulţumirile mele.
― Vă rămîn atît de îndatorat, mr. Sen. Dar mi-e teamă să nu vă deranjez, îngînai eu
cu ochii la fete, care savurau cu ciudă prizonieratul meu (inginerul şi cu Maitreyi erau
chiar Iîngă pat, Harold şi fetele aproape de fereastră).
― Nu vorbi prostii, rîse Narendra Sen. Sunt atîtea odăi iibere, jos, lîngă bibliotecă. Şi
apoi, prezenţa d-tale va fi încă un ferment în opera de civilizare a familiei mele, credemă. (A spus asta pe un ton ironic? mă întrebam.)
Îmi aduc aminte că, vorbind odată cu fetele despre inginer şi despre frumoasa lui
fiică, le-am spus în glumă că am nevoie de ajutorul lor, şi iată cum: dacă ne vom întîlni,
― fiind de faţă şi inginerul, şi ele, şi eu ―, Geurtie să mă întrebe inocentă: "Allan, ce-ţi
mai face iubita?" Eu mă voi preface stingherit, voi încerca să fac semne, dar Geurtie va
vorbi înainte: "Haide, nu te mai preface că nu ştii despre cine e vorba! Te întreb ce mai
face Norinne (sau Isabel, sau Lilian, orice nume de fată îi va veni în minte)?"
Uitasem aproape de gluma aceasta, cînd Geurtie se îndreptă către mine şi mă
întrebă, clipind şireată din ochi:
― Allan, ce-ţi mai face iubita?!
Şi, fără să mai aştepte un răspuns (Inginerul rămase cu zîmbetul îngheţat pe buzele
lui groase, Maitreyi ridică uşor capul s-o privească), Geurtie continuă, pare-se foarte
bine dispusă:
― Haide, nu te mai preface! Trebuie s-o întrebi şi pe ea înainte de a te muta la mr.
Seri, Nu e aşa?
― Fără îndoială, încuviinţă, încercînd să rînjească, inginerul.
Maitreyi o privea cu o adevărată mirare, apoi îşi pironi privirile în ochii tatălui.
― Ţi-am adus ceva de citit, Allan, vorbi inginerul repede, ca să curme scena. Fiica
mea a ales Out of the East a lui Lafcadio Hearn. Dar acum e prea tîrziu ca să-ţi mai
citească.
― N-am să pot ceti deloc, babà, vorbi Maitreyi. Englezeasca mea e
incomprehensibilă (spuse cuvîntul acesta cu o vădită grijă de pronunţie şi accent).
― Dar, Allan, nu mi-ai spus nimic despre iubita ta, reveni Geurtie, nemulţumită că
intervenţia ei n-a cores-puns aşteptărilor.
― Oh. Lasă-mă, că n-am nici o iubită! strigai eu, înfuriat şi de prostia mea, şi de
prostia ei.
― Minte, spuse ea mai încet, aproape confidenţial, către inginer. E un mare crai...
Scenă. Inginerul îşi privea fiica zăpăcit şi încurcat. Maitreyi îi privea pe toţi cu ochii ei
absenţi, inumani. Harold credea că bătălia a fost cîştigată şi-mi făcea semne de lîngă
fereastră. Mie mi se părea totul ridicul la culme; şi, cum într-o situaţie ridiculă sunt
incapabil să iau vreo hotărîre, ci aştept să intervină vreo minune s-o curme, îmi fixasem
ochii într-un punct fix şi-mi frecam fruntea, să mă scot astfel din eventual printr-o durere
mimată.
― E timpul să-l lăsăm pe Allan să se odihnească, spuse mr. Sen, strîngîndu-mi mîna.
― Venim şi noi acum, adăogă Harold, luîndu-şi rămas-bun de la inginer şi de la
Maitreyi (pe care, de altfel, nu ştia cum s-o salute).
După ce plecară, fetele se apropiară bufnind de patul meu şi începură să mă felicite
ironic.
― Hei, Allan, eşti pierdut, băiete! vorbi Geurtie.
― Dar nu e urîtă, spuse în treacăt Clara, numai că mi se pare murdară, ca orice
indiană. Cu ce-şi dă pa păr?
Pe mine, laşitatea mă cuceri deodată. Începui să bîrfesc şi pe inginer, şi pe Maitreyi,
fără să cred un cuvînt din cele ce spuneam, dar ascultînd amuzat cele ce-mi vorbeau fetele şi Harold. Orice urmă de fascinaţie şi respect pieri din conştiinţa mea. Mai ales că
nu înţelegeam nimic din cele ce se petrecuseră.
― Hai să revedem lista, îşi aminti Geurtie. Cred că ar fi bine să invităm şi pe fraţii
Huber. Cel mare, David, are maşină... Apropos, ce zici de prezenţa mea de spirit cu
"iubita"? Te-am salvat, Allan, să știi...
