Au început de atunci altfel de zile. Despre fiecare din ele aş putea scrie un caiet
întreg, într-atît erau de bogate şi într-atît au rămas de proaspete în amintirea mea. Ne
aflam pe la începutul lui august, în vacanţă. Rămîneam aproape tot timpul împreună, eu
retrăgîndu-mă în odaia mea numai ca să mă schimb, să scriu în jurnal şi să dorm. Restul
timpului învăţam împreună, căci Maitreyi se pregătea în particular pentru Bachelor of
Arts, şi eu o ajutam. Ceasurile noastre de atunci, ascultînd comentariile Shakuntalei, unul
lîrigă altul, pe covor, nepricepînd un singur cuvînt din textul sanscrit, dar şezînd alături
de Maitreyi, pentru că îi puteam strînge pe furiş mîinile, o puteam săruta pe păr, o
puteam privi şi necăji, în timp ce profesorul, un pandit miop, îi corecta traducerea sau
răspunsurile la chestionarul gramatical. Cum îmi interpreta ea pe Kalidasa şi cum găsea
în fiecare vers de dragoste un amănunt din dragostea noastră tăinuită. Ajunsesem să-mi
placă numai ceea ce îi plăcea şi ei; muzica, poezia, literatura bengaleză. Mă străduiam
să descifrez în original poeziile vaishnave, citeam emoţionat traducerea Shakuntalei, şi
nimic din cele ce mă interesau odinioară nu mai îmi reţinea acum atenţia, Priveam
rafturile cu cărţile de fizică fără nici un fior. Uitasem tot, în afară de munca mea (pe care
o sfîrşeam în silă, aşteptînd să mă întorc mai curînd acasă) şi de Maitreyi.
Cîteva zile după mărturisirea noastră veni să-mi spună că mi-a ascuns atunci ceva.
Eram atît de infatuat de siguranţa dragostei Maitreyiei şi de voluptatea care mă
cuprindea întotdeauna în apropierea ei, încît o luai îndată în braţe şi începui s-o sărut.
― Trebuie să mă asculţi, repetă ea. Trebuie să ştii tot. Tu ai mai iubit vreodată aşa, ca
acum?
― Niciodată, răspunsei repede, fără să ştiu dacă mint sau exagerez numai.
(De altfel, ce erau acele dragoste efemere şi senzuale din tinereţea mea, alături de
patima asta nouă, cave mă făcea să uit tot şi să mă mulez după sufletul şi vrerile
Maitreyiei?)
― Nici eu, mărturisi Maitreyi. Dar alte iubiri am mai avut. Să ţi le spun?
― Cum vrei.
― Am iubit întîi un pcm, din aceia pe care noi îi numim "şapte frunze", se pregăti ea
să povestească.
Începui să rid şi o mîngîiai protector, ridicul.
― Asta nu e dragoste, scumpa mea.
― Ba da, e dragoste. Şi Chabù iubeşte acum pomul ei; dar al meu era mare, căci
şedeam pe atunci în Alipore, şi acolo erau arbori mulţi şi voinici, şi eu m-am îndrăgostit
de unul înalt şi mîndru, dar atît de gingaş, atît de mîngîietor... Nu mai mă puteam
despărţi de el. Stam ziua întreagă îmbrăţişaţi, şi-i vorbeam, îl sărutam, plîngeam. Îi
făceam versuri, fără să le scriu, i le spuneam numai lui; cine altul m-ar fi înţeles? Şi cînd
mă mîngîia el, cu frunzele pe obraz, simţeam o fericire atît de dulce, încît îmi pierdeam
răsuflarea. Mă rezemam de trunchiul lui, ca să nu cad. Fugeam noaptea din odaie,
goală, şi mă urcam în pomul meu; nu puteam dormi singură. Plîngeam sus, între frunze,
pînă ce se apropia ziua, şi începeam să tremur. O dată era să mă prindă mama, şi am
tras o spaimă de am rămas multe zile în pat. De atunci m-am îmbolnăvit eu de inimă. Şi
nu puteam sta în pat dacă nu mi se aduceau în fiecare zi ramuri proaspete din pomul
meu cu "şapte frunze"...
O ascultam cum se ascultă o poveste, dar în acelaşi timp simţeam cum se depărtează de mine. Cît de complicat îi era sufletul! Înţelegeam încă o dată că simpli,
naivi şi clari suntem numai noi, civilizaţii. Că oamenii aceşlia, pe care îi iubeam atît de
mult, încît aş fi voit să ajung unul din ei, ascund fiecare o istorie şi o mitologie peste,
putinţă de străbătut, că ei sunt stufoşi şi adînci, complicaţi şi neînţeleşi. Mă dureau cele
ce spunea Maitreyi. Mă dureau cu atît mai mult, cu cît o simţeam în stare să iubească
totul cu aceeaşi pasiune, în timp ce eu voiam să mă iubească veşnic numai pe mine. O
fiinţă care iubeşte întruna, pe oricine; poate fi chin mai insuportabil pentru un amant?
Mi-o închipuiam goală şi adolescentă, încleştîndu-se de pom cu toată nebunia
pasiunii ei. Era o imagine care mă turbura, mă irita, căci mi se părea că voluptăţile
cunoscute de ea atunci nu i le voi putea dărui niciodată eu, nici nu le voi putea şterge.
Era altfel de dragoste unirea aceea cu frunzele şi cu ramul. M-au torturat, mai tîrziu,
multe întrebări: cum se dădea ea lui? Cum o înfiorau pe carnea goală frunzele acelea cu
şapte degete? Ce cuvinte i-a spus cînd s-a simţit pentru întîia oară posedată, robită
numai lui?...
Îmi adusese, învelită în hîrtie argintie, o crenguţă cu frunze, presată, parfumată,
uscată. Am avut o nestăvilită pornire de furie văzîndu-le şi le-am luat, am încercat să le
privesc dispreţuitor, dar nu m-am putut stăpîni şi le-am fărîmat în palme, muşcîndu-mi
buzele.
― Şi el tot aşa a vrut să facă, îmi mărturisi Maitreyi. Dar pe el nu l-am lăsat...
Îngălbenii. Vasăzică, şi el tot aşa de mult a iubit-o şi tot atît de crîncen a suferit
ghicindu-se anticipat în dragoste, printr-un pom. Unde îmi era siguranţa întîietăţii mele,
liniştea mea? Maitreyi începu să-mi sărute mîinile şi să-mi spună că acum i-a uitat şi pe
guru, şi pe arbore, că nu mă iubeşte decît pe mine, că celelalte dragoste n-au fost aşa.
Rămăsei mut, cu o sfîşietoare durere în suflet; se năruise ceva, simţeam o sfîrşeală şi o
furie împotriva mea, necunoscute pînă atunci. Asta e gelozie? mă întrebam.
― Dacă nu te-aş iubi numai pe tine, n-aş avea curajul să-ţi spun toate acestea,
plîngea Maitreyi. Trebuie să-mi spui şi tu toate fetele pe care le-ai iubit înainte de mine...
― N-am iubit niciodată, răspunsei eu, întunecat.
― Cum ai putut trăi fărâ dragoste? se minună ea. Şi eşti mult mai mare decît mine,
te-ai fi putut dărui în voie atîtor iubiri...
Ezitai o clipă, pe gînduri. Maitreyi mă ghici.
― Nu, nu dragostele tale, fetele pe care le-ai ţinut în braţe. Să nu-mi spui de ele.
Murdărie, nu dragoste, au fost acelea...
Începu să pîîngă în hohote. Pe coridor trecu şoferul, care se opri o clipă, mirat de
plîns, apoi plecă mai departe, cu paşi lini. (Şi el era unul care ne spiona, am observat
mai tîrziu aceasta.) Maitreyi încercă să se stăpînească adunîndu-şi şalul la gură.
― De ce mă chinui? se revoltă ea deodată. De ce crezi că n-am fost pură în
dragostea mea şi în trupul meu?
Rămăsei încremenit. Eu o chinui? mă întrebam. Îmi spune lucruri care mă ard, şi tot
ea se răzvrăteşte. Eu, care n-am spus nimic, care o iubesc ca un nebun, nepu-tînd să mă
împotrivesc nici patimii mele, nici dorinţelor ei. Eu, care vreau nebuneşte ca întreg
trecutul să se şteargă, iar Maitreyi mi-l aducea necontenit în faţă, îl vieţuieşte continuu.
(Judecam şi sufeream ca un civilizat, ca unul care preferă întotdeauna să uite şi să acopere cu cenuşă, să ignore sau să tolereze, numai liniştea şi confortul lui să nu-i fie
stingherite. Maitreyi nu cunoştea nici una din aceste superstiţii albe şi mi se oferea
continuu, întreagă, cu tot ce trecuse şi fecundase sufletul ei pînă atunci. Căci trupul, am
ştiut aceasta, şi-l păstrase neatins; cel puţin, neatins de nici o mînă virilă.)
Mi-a mai spus, tot în după-amiaza aceea, de o altă dragoste a ei. Avea pe atunci
doisprezece sau treisprezece ani şi se dusese cu d-na Sen la marele templu de la Puri, la
Jaganath. Pe cînd ocoleau, laolaltă cu mulţimea, coridoarele întunecate din jurul
sanctuarului, cineva se apropie pe nesimţite de Maitreyi şi îi puse o ghirlandă de flori
peste cap. La cea dintîi haltă în lumină, d-na Sen observă ghirlanda şi, aflînd că i-a fost
pusă pe întunerec, i-o scoase şi o păstră pe braţul ei, Dar cum intră în întunerec,
Maitreyi simţi iarăşi o ghirlandă în jurul gîtului. Şi pe ea i-o scoase d-na Sen la lumini. De
data asta o luă la braţ, dar se petrecu acelaşi lutru de cum păşiră în întunerec. Cînd ajunseră la sanctuar, d-na Sen avea pe braţ şase ghirlande. Se uită în dreapta şi în
stînga foarte mîhnită, pentru că o ghirlandă atîr-nată de gîtul unei fecioare înseamnă
logodnă. Şi atunci apăru un tînăr de o rară frumuseţe, cu lungi plete negre pe umăr, cu
ochi pătrunzători şi gură roşie (suferii cumplit ascultînd pe Maitreyi descriindu-mi-l), care
căzii la picioarele d-nei, îi atinse tălpile cu mîna şi îi spuse: "Mamă". Atît. A dispărut apoi.
L-a iubit pe tînărul acesta ani de-a rîndul, chiar după ce începuse să se
îndrăgostească de Tagore. (Amănuntul l-am reţinut; dacă se întîmplă să iubească pe Tagore, deşi e îndrăgostită acum de mine? Sau dacă, după mine, în timpul cît o iubesc eu,
va mai veni altul?) ia urmă i-a mărturisit lui Tagore episodul din templu, şi "poetul" i-a
spus că tînărul acela era un mesager al dragostei, că cele şase ghirlande erau nu ştiu ce
lucru simbolic, şi altele. Ascultînd-o, mă înfioram de cîtă junglă se află încă în sufletul şi
mintea Maitreyiei. Cîte întunecimi, ce floră tropicală de simboluri şi semne, ce atmosferă
caldă de eventualităţi şi senzualitate. Unde eram eu, în toate acestea? Şi eram iubit de
o fecioară de 16 ani, pe care nu o sărutase încă nimeni pe gură în afară de mine...
― Acum sunt a ta, numai a ta, izbucni Maitreyi, înlănţuindu-mă. Numai tu m-ai
învăţat ce este dragostea, numai tu m-ai înfiorat; ţie m-am dat. Cînd ai rupt frunzele,
eram fericită. Ce mult îmi place să te văd mînios ca un vînt, să mă calci în picioare, să
nu-ţi pese de mine. Te iubesc aşa. De ce te temi?...
Într-adevăr, nu aveam nici un motiv să mă tem. Maitreyi mă căuta mereu în odaia
mea, în acel ceas al după-amiezii, cînd toţi dormeau sus, sub ventilatoare. Aproape mi
se dedea acolo, pe jeţul imens, făcut din pai de bambus. Sărutările alunecau acum pe
trup, coborînd de-a lungul gîtului, pe umerii goi sub şal, pe braţe, pe piepi Cînd i-am
mîngîiat întîia dată sînii, cu o mînă sinceri şi înfometată, s-a adunat întreagă într-un
singur fior îngheţat. S-a destins apoi şi şi-a descheiat pieptarul, cu tot ce mai rămăsese
spaimă şi voluptate în priviri. Mi i-a dat înnebunită, înfricoşată, aşteptînd parcă un trăsnet care să ne năruie pe amîndoi. Niciodată n-am văzut sîni mai frumoşi, la nici o statuie
din lume, căci paloarea aceea întunecată a trupului Maitreyiei se îmbujorase acum sub
cea dintîi dezvelire, şi frumuseţea perfectă, de sculptură, a bustului se iluminase
aşteptîndu-mă. Trupul tot era o aşteptare, faţa încremenise, ochii mă priveau ca pe o
minune. Nu mai era senzualitate fiorul acela care o străbătea şi o ucidea alături de
mine. Eu mă trezeam lucid şi aţîţat, experimentînd în etape dragostea, în timp ce ea se
dăruise toată miracolului unei atingeri bărbăteşti de timpul ei, fiind încă fecioară. Am
înţeles mai tîrziu că voluptatea aceasta adîncită în carne, cînd era încă numai
îndrăgostită, o crucifica. A avut atunci curajul să mă întrebe, cu un braţ încleştat pe
speteaza jeţului şi cu mîna cealaltă mîngîindu-mi părul.
― Nu e păcat?
I-am răspuns, ca de obicei, cu o consolare stupidă, cîteva fraze fără nici un conţinut
şi am continuat să mă pierd în descoperirea treptată a trupului ei. Cînd o priveam, la
răstimpuri, uimit eu însumi de abandonarea atît de complectă, o zăream cum stă cu
capul pe jeţ, ochii închişi, tremurînd, lacrimile alunecîndu-i pe obraji, lipindu-i şuviţele de
păr la colţul buzelor şi pe bărbie.
― Cînd vom fi uniţi, o consolam eu, ne vom iubi fără hotare. Te voi avea toată atunci.
― Dar acum nu e păcat? revenea ea, strîngîndu-şi cehii, muşcîndu-şi buzele.
― Acum te sărut numai şi-fi mîngîi numai o parte din trup. Atunci va fi altfel, vei fi a
mea, a mea...
― Nu sunt şi acum? spunea ea, cu un glas stins. Nu e păcat?
Mi-au trebuit cîteva zile pînă am înţeles ce vroia ea să-mi spună. Era păcat, pentru
că ea simţea voluptatea complect şi se temea ca rouă dragostii astfel risipită să nu
strice orînduiala lumii. O dată ce-mi dăduse buzele şi mă îmbrăţişase, cu trupul ei tot
lipit de al meu, noi eram uniţi. Şi dragostea trebuia să se săvîrşească pînă la capăt,
altminteri voluptatea ajungea viciu, iar bucuria unirii noastre, o tristeţe a cărnii. Păcatul
nu erau încercările de a-i cunoaşte tot mai mult trupul, ci limitarea îmbrăţişărilor mele,
care o făceau să cunoască cele mai definitive spasme fără ca rodul acestor bucurii să se
adune, să crească.. Risipirea rodului era păcat, în simţirea şi judecata ei indiană. După
datina lor, trebuia să fim uniţi în pat, şi din mîngîierile noastre să răsară roade vii, pruncii... Căci altminteri, dragostea se pierde, bucuria ajunge stearpă, iar unirea noastră
viciu...
M-am cutremurat înţelegînd că nu senzualitatea şi dragostea ei pentru mine o sileau
să-mi ceară aceasta, ci o superstiţie, o teamă de karma, de zei, de strămoşi. În noaptea
aceea mă gîndeam unde se găseşte adevărata sinceritate a simţurilor, adevărata
inocenţă a cărnii, la ei sau la noi, civilizaţii? Oare Maitreyi n-a activat ca o hipnotizată, ca
un automat, de cînd m-a sărutat întîia oară? Şi spontaneitatea, vastitatea dragostei ei
faţă de mine nu sunt oare simple consecinţe ale celei dintîi căderi, acte determinate de
conştiinţa ei. barbară, superstiţioasă?
Ajunsesem să evit pe cît puteam îmbrăţişările prelungi în singurătate, pentru că
adoram aproapa pe d-na Sen şi respectam pe d-l Sen, şi aşteptam să găsesc un prilej de
a le cere pe Maitreyi pentru mine înainte da a o avea. Am fost un om moral, de aici mi
se trag toate tragediile. Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific
totul pentru un singur sîmbure da adevăr sau de viaţă, de aceea m-am lovit de toate
pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut.
De altfel, iubeam atît de mult pe Maitreyi, încît preferam o comuniune mai caldă,
mai completă, aşa cum o aveam în plimbările cu maşina prin împrejurimile Calcuttei,
zeci de kilometri făcuţi pînă aproape de miezul nopţii, dincolo de Barackpur, de Hoogly,
de Chandernagore. Cu ea (spun cu ea ― deşi eram întotdeauna întovărăşiţi de d-na sau
de d-l Sen, de Lilu şi Mantu, Chabù sau de Khokha ― pentru că nu ne vedeam şi nu ne
simţeam decît pe noi, pe noi doi), cu ea am vizitat atîtea sate din jurul "Calcuttei, am
dorit atîtea case ascunse între cocoti-eri, unde ghiceam din ochi că ne-ar fi plăcut să ne
ascundem, am lăsat atîtea amintiri pe şoselele acelea întunecate de umbra arborilor
care le încolonau. Atîtea lacuri artificiale pe marginea cărora ne-am aşezat amîndoi,
strîngîndu-ne furiş mîinile, în timp ce ceilalţi aduceau din maşină coşuleţe cu sandwichuri şi fructe. Atî-tea halte în noapte, pe şoseaua Chandernagorului, încremeniţi cu toţii
de tăcere, de arbori, de licuricii care zburau în jurul nostru ca într-o Urwald. Cu
deosebire îmi amintesc o noapte, cînd ni s-a oprit maşina chiar pe şoseaua aceea
feerică a Chandernagorului, şi şoferul a pornit cu Mantu să caute nişte scule într-un sat
din apropiere. Inginerul, obosit, a rămas să dormiteze în maşină, iar noi trei, Maitreyi,
Chabù şi cu mine, am plecat să recunoaştem pădurea. Vară fără lună, cu atîtea stele
cîte are Bengalul şi licurici aşezînduni-se pe umeri, pe faţă, pe gît, ca într-un basm cu
bijuterii. Nu ne spuneam nimic şi, pe nesimţite, ne-am înlănţuit, temători de Chabù,
încurajaţi de tăcerea şi întunerecul acela fermecat. Nu ştiu ce suflet necunoscut din
mine izbucni atunci chemat de toată această Indie nebănuită. Pădurea părea că n-are
aici început, nici margini. Arbori de eucalips, fără vîrstă, prin care cerul se ghicea
anevoie, într-atît erau de mincinoşi licuricii şi de depărtate stelele. Ne-am oprit în faţa
unui eleşteu artificial, unul din acele bazine în care agricultorii cresc peşte. Am amuţit
acolo toţi trei. Cine ştie ce minuni se urzeau atunci printre lotuşii cu frunzele strînse, în
apa aceea fără tresărire, în care se oglindeau zborurile boabelor de aur? Mă scuturam
mereu, pentru că preajma noastră se prefăcuse în basm, şi omul tînăr din mine, omul
ceasului aceluia de amăgiri, se lăsa adormit le sfinţenia şi irealul prezenţei noastre în
faţa acestui eleşteu încremenit. Am stat aşa mult timp şi n-am cutezat atunci s-o sărut
pe Maitreyi. Nu mai doream nimic, nu mai simţeam nevoia vreunui gest. Era o
seninătate nefirească în sufletul meu, deşi taina şi miracolul din jur mă exaltase, mă
narcotizase, mă răzvrătise. Nu ştiu cum s-a petrecut aceasta.
Altă dată, am găsit o casă părăsită, ta marginea unui cîmp de orez în care eu mă
avîntasem şi mă întorsesem ud pînă aproape de genunchi. Am stat pe zidul ruinat al
casei, pe pietrele acelea ameninţate de vegetaţie, uscîndu-mă. Nu răsăriseră încă
stelele, şi seara era caldă, cu adieri de eucalips. Alături, încercînd să stea tot atît de
confortabil, deşi venise într-o sari cu fir, Maitreyi căuta cu privirea începutul pădurii,
dincolo de cîmp. Nu ştiu ce tainică împărtăşire a dorinţei noastre de fugă, de izolare
împreună a trecut atunci peste tot. Pădurea ne îmbia cu desimea ei de arbori şi umbre,
cu păsările ei fericite. Ne-am privit, şi o emoţie dincolo de fire ne-a invadat, ca şi atunci
în bibliotecă. Am ajutat-o să sară de pe zid şi i-am sărutat în fugă părul, dar sărutul a fost sufletu-mi întreg, căci Maitreyi s-a abandonat cu ochii închişi, fără să se mai
gîndească la Lilu şi la d-na Sen, care ne-ar îi putut vedea din maşină. Ne întorceam
întotdeauna lîngă ei cu inimile înspăimîntate: dacă ne-au văzut?
Plimbările acelea mi-au rămas acum mai proaspete şi ucigător de dulci în amintire.
Căci dacă amintirea cărnii se trece uşor, dacă unirea, cît de perfectă, a trupurilor e
asemenea setei şi foamei şi se uită, nimic din opacitatea aceasta nu era în comuniunea
noastră dinafară de oraş, cînd ochii îşi spuneau singuri tot, şi o simplă îmbrăţişare
înlocuia o noapte de dragoste. Numai acolo mai puteam regăsi fiorul acelor priviri fixe,
hipnotice, nesăţioase, descoperite în cea dintîi zi a noastră, în bibliotecă. Cînd ne
opream la bariere, în plină lumină, ochii noştri se căutau, se găseau şi se înlănţuiau
exasperaţi, dăruindu-şi atît de nebuneşte privirile, încît mă întreb şi acum cum de nu au
ghicit ceilalţi patima noastră. Să fi crezut, oare, că e dragostea pe care o voiseră ei?
O dată am văzut Chandemagorul noaptea. Bulevardul iluminat pe amîndouă părţile
nu mi-a putut şterge impresia de obosită melancolie pe care mi-o lăsaseră ruinile
palatului, atît de glorios cîndva în această veche şi uitată de Dumnezeu colonie
franceză. La întoarcere m-am gîndit serios cît de puternică şi de nepieritoare este
această Indie, care rabdă şi înghite totul fără să-i pese de năvălitori şi de stăpîni.
Alergam într-o maşină a secolului al XX-lea şi alături de mine aveam un suflet nepătruns
şi neînţeles, tot atît de himeric şi de sfînt ca şi al celeilalte Maitreyi, sihastra din
Upanishade. I-am atins braţul ca să mă deştept. Fata aceasta mă iubeşte pe mine?
La Belur-Math, în askram-ul lui Swami Vivekanahda, veneam de cele mai multe ori,
mai ales sărbătorile, pentru că Gangele curge acolo chiar pe la treptele math-ului, şi
priveliştea e minunată, aerul îmbălsămat. Acolo ne plimbam noi nestingheriţi, fără multe
cuvinte şi fără gesturi de dragoste. Acolo mi s-a părut că aflu o linişte pe care sufletul
meu n-o cunoscuse nicăieri mai înainte. Era dragostea pentru Maitreyi sau convingerile
mele bine justificate, acelea care m-au făcut pentru întîia oară să mă gîndesc la
convertire? Voiam să trec la hinduism, şi atunci n-ar mai fi existat nici o piedecă în
drumul unirii noastre. Şi mă întrebam aşa: dacă e adevărat că toate religiile sunt bune,
că acelaşi Dumnezeu se manifestă în fiecare din ele, atunci de ce n-aş putea îmbrăţişa
credinţa Maitreyiei? Nu-mi lepăd legea din spaimă sau de pofta câştigului, ei pentru că
dragostea mă pune la această încercare. Dacă o dogmă moartă poate stăvili o dragoste
vie, ce fel de dragoste e aceea? Dacă sunt convins că adevărul e pretutindeni, în toate
credinţele, de ce nu schimb în fapte convingerea aceasta? E foarte uşor să spun, ca
orice misionar modernist, că toate religiile sunt bune. M-am săturat de vorbe. Vreau să-
mi dovedesc mie însumi că hinduismul e tot atît de bun ca şi creştinismul, dacă cred,
într-adevăr, într-un singur Dumnezeu; după cum amîndouă legile ar fi inutile, dacă n-aş
crede.
Cînd i-am spus Maitreyiei acest lucru, acolo la Belur-Math, a rămas o clipă uluită de
hotărîrea mea şi mi-a mărturisit că, dacă trec la hinduism, nimeni nu ne-ar mai putea
despărţi. Mi-a citat cîteva cazuri de asemenea convertiri. (Pe un francez, profesor la
Shantiniketan, căsătorit cu o bengali, îl cunoscusem chiar eu şi rămăsesem impresionat
de seninătatea şi fericirea lui, sădit într-un pămînt strein, avînd fii şi fiice pe care îi
creştea ca pe adevăraţii copii indieni.) Şi în aceeaşi seară, la întoarcerea în
Bhowanipore, Maitreyi mărturisi d-nei Sen hotărîrea mea. A fost atît de fericită, încît se
coborî la mine să-mi spună că "mama" e copleşită de bucurie, că toate femeile de sus
nu vorbesc decît de asta şi că acum, aşteptînd ceasul prielnic, aş putea-o cere fără
teamă. Ne-am îmbrăţişat atunci cu o siguranţă şi o împăcare de sine care mi-au dat mai
tîrziu de gîndit. Oare toleranţa aceasta, patronarea aceasta generală, nu va fi hotarul
dragostei noastre? mă întrebam.
D-l Sen, cînd a auzit de convertire, s-a supărat şi mi-a spus că nu trebuie să mă
entuziasmez atît de repede pentru o religie în care nu mă atrage, deocamdată, decît
ineditul şi ceremonialul; că religia mea e mult mai bună decît a lui, şi, dacă el nu şi-o
poate lăsa pe a sa, pentru că şi-ar pierde locul în societate, eu nu am nici un motiv să
încerc această experienţă. De altfel, el nu va accepta decît după ce va primi
consimţământul celor din ţară. Nu trebuie niciodată să uit că o religie se păstrează nu din convingere, ci din dragoste şi respect pentru cei aproape nouă şi care cred încă în
ea. (Dar dragostea mea nouă şi vie? îmi spuneam ascultîndu-l, pentru că avea şi el dreptate, dar aveam şi eu.) Această opoziţie netă şi viguroasă a d-lui Sen ne-a deprimat, pe
mine şi pe Maitreyi. Ne-am hotărît ca eu să plec o lună la Puri, prin octomvrie, şi să mă
întorc convertit gata. Atunci, nici o discuţie nu va mai fi posibilă.
De altfel, s-a întîmplat ca d-l Sen, care suferea de cîteva luni de presiune arterială tot
mai gravă, să aibă două-trei atacuri repetate de "mouches-volantes", şi aceasta a alarmat
toată casa. Plimbările noastre cu maşina s-au rărit, mai toată vremea trebuind să stau în
odaia d-lui Sen, cetindu-i fie romane, fie cărţi de psihologie şi medicină. (Căci inginerul,
de cînd s-a văzut silit la imobilitate, a început să se gîndească la suflet şi la boală şi
dorea să se documenteze.) Făceam cu schimbul, Mantu, eu şi Maitreyi. D-l Sen nu
suferea, dar era nevoit să petreacă o bună parte din zi întins pe pat, cu ochelari negri la
ochi. Boala aceasta, care dura de cîteva luni, aproape că nu o observasem, într-atît
eram de preocupat şi fascinat de jocul dragostii noastre.
Am înţeles atunci cîte lucruri se petrecuseră în jurul meu, fără ca eu să le bag în
seamă. Revoluţia civilă ameninţa iarăşi, cu cei 50 000 de naţionalişti în temniţe. A
trebuit să asist la cîteva scene brutale, cîteva şarje de poliţie călăreaţă, o devastare a
cartierului sikh din Bhowanipore, copii bătuţi şi femei rănite, ca să mă revolt şi eu de-a
binelea. Dar atunci n-am mai judecat şi osândeam pe britoni fără rezervă, mă înfuria
orice nouă brutalitate pe care o afiam din ziare, priveam scîrbit orice alb întîlnit în
tramvaie şi am renunţat la tutunul englezesc, la pasta de dinţi englezească, la orice
lucru adus din Anglia, Nu mai cumpăram decît obiecte swadeshi sau, dacă nu găseam
de acestea, marfă japoneză. De altfel, viaţa mea în Bhowanipore mă silise să renunţ de
mult la majoritatea cumpărăturilor europene.
Cîteva zile după devastarea cartierului sikh, mă vizitează Harold. Ghicisem; venise
pentru un împrumut, de data asta mare, o sută de rupii. Aveam banii la "Chattered
Bank" şi i-am dat cecul, încîntat că-l pot servi (bietul băiat nu-şi plătise chiria de trei luni
şi nu mai avea ee să mai mănînce pînă la leafă), dar în acelaşi timp înfuriat că ajut un
duşman al Indiei. Ajunsesem aproape şovinist şi, după ce Maitreyi ne-a servit ceaiul şi a
întîrziat puţin de vorbă în camera mea, am încercat să aduc discuţia despre Gandhi şi
despre revoluţia civilă. Harold, ca orice eurasian, nu putea nici să audă de asemenea
lucruri şi era fericit de teroarea dezlănţuită de poliţie şi armată; dar în ziua aceea venise
să-mi ceară o sută de rupii şi nu putea să mă contrazică. Am avut atunci intuiţia laşităţii
lui şi m-am recunoscut atît de bine în jena lui de a discuta o credinţă, încît m-am
întristat. Dar mai era ceva: Harold venise şi pentru a mă spiona, să vadă cum locuiesc
aici, dacă duc, într-adevăr, o viaţă de "brută neagră", cum credea el, sau am oarecare
confort. Venise, mai ales, pentru Maitreyi; şi cînd a văzut-o servind ceaiul, roşind
privindu-mă pe furiş, zîmbind, familiară cu odaia şi cu prezenţa mea, a înţeles şi mi-a
spus-o.
― Dragul meu Allan, eşti pierdut fără putinţă de scăpare de-acuma...
― Ar fi cea mai mare fericire a mea dacă aş izbuti să fiu primit în lumea aceasta, îi
răspunsei întărîtat, pri-vindu-l drept în ochi. O lume vie, cu oameni vii, care suferă şi nu
se plîng, care au încă o etică, iar fetele lor sunt sfinte, nu tîrfe ca ale noastre. Să mă
căsătoresc cu o albă? îl întrebai eu, încercînd să fiu sarcastic, cu o fată care n-a
cunoscut niciodată virginitatea şi nu va cunoaşte niciodată desăvîrşita abandonare? E o
lume moartă lumea noastră, continentele noastre albe. Nu mai găsesc nimic acolo. Dacă
aş fi primit, cum mă rog lui Dumnezeu să fiu, într-o familie indiană, aş găsi puteri să-mi
refac viaţa aceasta clădită pe nimicuri, pe interese stupide şi pe abstracţiuni. Aş vrea s-o
iau de la capăt, să cred în ceva. să fiu fericit. Nu pot fi fericit decît într-o dragoste perfectă şi nu găsesc asemenea dragoste decît aici, aici, în casa, în cartierul ăsta...
Vorbisem aprins, sincer, revelîndu-mi mie însumi anumite gînduri, pe care nu le
întregisem pînâ atunci. Harold mă privea surprins, amuzat, stînjenit. Nu avea ce să-mi
răspundă, pentru că nu pricepuse mai nimic din acea "moarte a continentului alb", care
mă obseda pe mine de atîţia ani, şi apoi, nici nu avea chef de vorbă, nerăbdător fiind să
plece şi să soarbă un pahar de whisky, din care nu mai gustase cam de mult. Mă întrebă într-o doară:
― Dar religia ta?
― Pentru mine, creştinismul nu s-a născut încă. N-au fost decît biserici creştine,
dogme şi rituale. Creştinismul se naşte aici, în India, pe pămîntul cel mai împăcat cu Dzeu, unde oamenii sunt însetaţi de iubire, de libertate şi de înţelegere. Nu concep un
creştinism fără libertate şi fără primatul spiritualităţii...
Harold, care mă auzise pe mine vorbind numai de construcţii şi de fizică sau
comentînd ultimele întîmplări frivole, rămase şi mai surprins ascultîndu-mi apologia
noului creştinism indian. De fapt, în acele clipe ezitam chiar eu, căci îmi dădeam perfect
seama că tot zelul meu se datora dragostii pentru Maitreyi şi consecinţelor ei religioase
şi politice. Nu cumva tot ce facem e determinat de asemenea robiri sentimentale? mă
întrebam eu mai tîr-ziu, în acele luni în care încercam din nou să aflu adevărul. Adevărul.
― Eu nu te prea înţeleg, îmi spuse Harold. Să dea D-zeu să fie bine şi să te apere de
farmece, adăogă el, ridicîndu-se să plece.
Eram oarecum încălzit de discuţie şi mă plimbam prin odaie întrebîndu-mă dacă am
spus tot ce gîndesc, cînd Maitreyi intră şi mă îmbrăţişa.
― Bine c-a plecat, îmi spuse. Mi-era dor de tine..
Strîngînd-o în braţe, am simţit pentru întîia dată teama că dragostea Maitreyiei ar
putea cîndva să mă obosească. Aş fi vrut să rămîn şi eu singur, măcar un ceas după plecarea lui Harold, căci prezenţa lui mă agitase şi voiam să meditez, să fac un efort de
înţelegere, să-mi precizez anumite hotărîri. Iar Maitreyi de-abia aştepta ca să plece musafirul, pentru ca să-mi cadă în braţe. Simţeam că mi se răpeşte ceva al meu, mi se
calcă un petec de loc rezervat numai mie. Mă dăruisem cu desăvîrşire Maitreyiei şi nu
rămîneam o clipă singur; chiar în preajma somnului, imaginea ei mă urmărea. Cînd
aveam nevoie de singurătate, de ce nu mi-o ghicea? De ce nici dragostea cea mai mare
nu poate ghici dorinţa celuilalt?...
O păstram încă în braţe, odihnindu-mi buzele pe creştetul ei parfumat cu ulei de
coco. Atunci intră Khokha, ne văzu o clipă şi se retrase strigînd:
― Pardon..
