Aş vrea să mărturisec de la început şi răspicat că niciodată nu m-am gîndit la
dragoste în cele dintîi luni petrecute în tovărăşia Maitreyiei. Mă ispitea mai mult faptul
ei, ceea ce era sigilat şi fascinant în viaţa ei. Dacă mă gîndeam adesea la Maitreyi, dacă
în jurnalul meu din acei timp se găsesc notate o seamă din cuvintele şi întîmplările ei,
dacă, mai ales, mă turbura şi mă neliniştea, aceasta se datora straniului şi neînţelesului
din ochii, din răspunsurile, din rîsul ei. Este adevărat că spre fata aceasta mă simţeam
atras. Nu ştiu ce farmec şi ce chemare aveau pînă şi paşii ei. Dar aş minţi dacă n-aş
spune că întreaga mea viaţă din Bhowanipore ― nu numai fata ― mi se părea
miraculoasă şi ireală. Intrasem atît de repede şi fără rezervă într-o casă în care totul mi
se părea neînţeles şi dubios, încît mă deşteptam cîteodată din acest vis indian, mă
întorceam cu gîndul la viaţa mea, la viaţa noastră, şi-mi venea să zîmbesc. Ceva se
schimbase, desigur. Nu mai mă interesa aproape nimic din vechea mea lume, nu mai
vedeam pe nimeni în afară de musafirii familiei Sen şi începusem aproape să-mi schimb
chiar lecturile. Meatul cu încetul, interesul pentru fizica matematică a scăzut, am
început să citesc romane şi politică, apoi tot mai multă istorie.
S-a întîmplat îasă altceva. Maitreyi mă întrebă într-o zi dacă vreau să învăţ
bengaleza, mi-ar da ea lecţii. Eu îmi cumpărasem deja, din cea dintîi săptămână, un manual simplu pentru conversaţia bengaleză, din care citeam pe ascuns, trudindu-mă să
prind înţelesul acelor cuvinte pe care le striga Maitreyi cînd era chemată sau cînd se
supăra. Învăţasem, astfel, că giacè înseamnă "vin acum"; iar ki vishan! ― pe care îl
auzeam în orice discuţie ― un fel de exclamaţie şi mirare, ceva cam "ce extraordinar!".
Manualul meu nu prea m-a învăţat mult şi, cînd Maitreyi mi-a propus să luăm lecţii
împreună, am primit. În schimb, eu trebuia să-i dau lecţii de franceză.
Chiar în acea zi, imediat după, masă, ne-am aşezat la lucru în odai-a mea. Mă
sfiisem întîi să luăm lecţiile în odaia mea şi propusesem biblioteca, dar inginerul m-a
sfătuit să rămînem la mine, unde e mai multă linişte. (Eforturile vizibile pe care le făcea
Sen ca să mă împrietenească cu Maitreyi şi toleranţa excesivă a d-nei Sen mă
stinghereau tot mai mult, mă făceau bănuitor, răutăcios. Cîteodată mă întrebam chiar
dacă nu şi-au pus în gînd să mă căsătorească cu fata lor, deşi, logic, lucrul acesta era o
imposibilitate, şi ei toţi şi-ar fi pierdut casta şi numele dacă ar fi îngăduit o asemenea
nuntă.)
Ne-am aşezat amîndoi la masă, eu destul de departe de ea, şi Maitreyi şi-a început
lecţiile. Am înţeles îndată că nu voi putea învăţa bengaleza decît singur. Îmi explica atît
de frumos şi mă privea atît de aproape, încît o ascultam fără să reţin nimic. Spuneam
numai, din cînd în cînd: "Da!"...
O observam şi mă lăsam prins de privirile mele, de acea voinţă fluidă, care nu are
nimic de-a face cu ochii, deşi porneşte prin ei. N-am văzut niciodată o figură mai
insurgenţă, refuzîndu-se cu mai multă îndîrjire plasticei. Păstrez încă trei fotografii de ale
Maitreyiei, dar cînd le scot din sertar şi le privesc, nu o recunosc în nici una.
A urmat după aceea, aşa cum ne-a fost vorba, lecţia de franceză. Eu am început să-i explic pronumele şi pronunţia alfabetului, dar Maitreyi mă întrerupse.
― Cum se spune: "Sunt o fată tînără"?
I-am spus cum se spune, şi repeta fericită:
― Je suis jeune fille, je suis jeune fille!
Pronunţa cu o precizie uimitoare. Dar lecţia mea era zadarnică, pentru că mă
întrerupea mereu ca să-i spun franţuzeşte o sumă de propoziţii şi cuvinte fără nici un
rost.
― Vorbiţi ceva, îmi traduceţi şi eu repet, găsi ea metoda cea mai bună.
Am început atunci o serie de conversaţii foarte ciudate, pentru că Maitreyi mă
întreba mereu dacă îi traduc exact cele ce spuneam întîi în franţuzeşte.
― Eu aş spune ceva şi aş traduce altceva, îmi mărturisi.
După cîeva lecţii nu mai mă privea, ci se juca cu creionul pe caiet în timp ce îi
vorbeam. Scria de zeci de ori: Robi Thakkur, Robi Thakkur. apoi se iscălea, desena o
floare, caligrafia "Calcutta", "Îmi pare rău", "De ce?", sau improviza versuri în bengaleză.
Iar eu, cînd nu-i puteam privi ochii, vorbeam ca în faţa unei streine. Totuşi nu cutezam
să o rog să înceteze.
― De ce nu vrei să-rai spui că nu-ţi place să să scriu în timp ce d-ta vorbeşti? mă
întrebă ea brusc, privindu-mă drept în ochi şi cu un glas de o feminitate care m-a
surprins.
Am răspuns ceva în treacăt şi mi-am continuat stingherit, e drept, dar şi puţin
înfuriat. Ea şi-a plecat din nou ochii pe caiet şi a scris: "E tîrziu, prea târziu, dar nu e
tîrziu".
― Ce înseamnă asta? o întrebai, căci nu mă putui opri să nu-mi arunc ochii pe caiet.
― Mă jucam numai, răspunse ea, ştergînd cele scrise literă după literă şi desenînd
cîte o floare deasupra fiecărui cuvînt. Mi-a venit ceva în cap: am să dau lecţii de
franceză lui Chabù.
Îmi amintesc că m-a apucat un rîs nebun, care a înveselit-o şi pe ea.
― Crezi că n-aş putea? Aş fi un profesor mai bun decît d-ta, chiar la franceză...
Vorbi cu o seriozitate şăgalnică, privindu-mă pe furiş, aşa cum nu o văzusem
niciodată mai înainte, şi aceasta mă făcu să tresar şi să mă bucur, căci mi se părea mult
mai feminină, mai a mea astfel. O înţelegeam mai bine cînd se juca femeieşte decît
atunci cînd rămînea o barbară fără început şi fără sfîrşit, o "panteistă", cum o numeam
eu. Nu ştiu ce i-am spus pe franţuzeşte şi n-am vrut să-i traduc. Aceasta a însufleţit-o, sa roşit şi m-a rugat să-i repet încă o dată fraza. A memorat-o perfect şi a luat de pe
masă dicţionarul englez-francez, începînd să-l răsfoiască la cuvintele care i se păreau ei
că sunt în acea frază misterioasă, pe care nu voiam s-o traduc. (De fapt, nu era nimic; îi
spusesem o banalitate oarecare.) N-a găsit nici unul din acele cuvinte din fraza mea, şi
aceasta a nemulţumit-o grozav.
― Nu ştii să te joci, îmi spuse.
― Nici nu vreau să mă joc la lecţie, răspunsei eu, încercînd să par mult mai sec decît
eram.
Asta i-a dat de gîndit şi a'închis o clipă ochii, după obiceiul ei. Avea pleoapele mai
palide, cu o foarte uşoară şi fermecătoare umbră viorie.
― Mă duc să văd dacă au venit scrisori, spuse ea şi se ridică repede de la masă.
O aşteptai puţin cam plictisit; căci vedeam că nu învaţă nimic şi mă temeam să nu
creadă inginerul că din vina mea nu învăţa. Se întoarse foarte repede, foarte abătută, cu
două flori rupte din glicina verandei. Se aşeză şi mă întrebă:
― Nu reîncepem lecţia? Je suis jenne fîlle...
― Bine, văd că ştii asta, dar mai departe?...
― J'apprend le français...
― Asta e de săptămîna trecută.
― Pe fata aceea din maşină o învăţai franţuzeşte? mă întrebă ea din senin, privindumă iară, oarecum înspăimîntată.
Înţelesei că se gîndeşte la Geurtie, pe care o văzuse stînd în braţele mele, şi roşii.
― Ar fi fost foarte greu. mă apărai eu. Fata aceea era foarte proastă. Chiar dacă aş fi învăţat-o cinci ani...
― Cîţi ani ai avea pesta cinci ani? mă întrerupse Maitreyi.
― Treizeci pe treizeci şi unul, răspunsei măgulit.
― Nici jumătate cît el, şopti mai mult pentru sine.
Plecă ochii în caiet şi începu să scrie "Robi Thakkur", şi în caractere bengaleze, şi în
caractere europene. Aceasta mă enervă din mai multe motive; întîi, pentru că mă intriga
pasiunea ei pentru un bărbat de şaptezeci de ani; al doilea, pentru că se depărtase
discuţia de la Geurtie (prin care, crezul eu un moment, aş fi făcut-o un pic geloasă); în
sfîrşit, pentru că bănuiam că îşi bate joc de mine şi se preface mai naivă decît este. N-aş
fi suportat pentru nimic în lume să-şi bată joc de mine o fată de 16 ani, pentru care nu
simţeam nici un fel de dragoste, ci numai delicii intelectuale. De aceea nu i-am luat în
seamă multă vreme o serie de acte foarte abile şi discrete, prin care ea poate încerca să
mă prindă în cursă şi să mă. facă ridicul. La urma urmelor, gîndeam eu, sunt cel dintîi
tînăr pe care Maitreyi îl cunoaşte mai de aproape, locuiesc alături de ea, sunt alb, şi ar
avea atîtea motive să mă placă. Gîndul acesta îmi da curaj. Îmi plăcea să-l cultiv, pentru
că mă ştiam imun, simţeam că voi putea rămîne deasupra jocului, implicat în eventuala
ei pa-siune, dar liber faţă de mine însumi. Jurnalul acelor săptămîni dovedeşte îndeajuns
aceasta. Urmăream jocul Maitreyi ei cu multă luciditate. Pentru că, într-adevăr, de cînd îi
pierise timiditatea de la început şi începuse să vorbească deschis cu mine, Maitreyi îmi
făcea impresia că se joacă. Se ridică strîngîndu-şi cărţile şi luă în mînă o floare.
― Le-am ales pe cele mai roşii, spuse ea, privind ciorchinele glicinii.
Se pregătea să plece.
― Ia-le pe amîndouă, îi atrăsei eu luarea-aminte, înfundîndu-mi tutun în pipă, ca să-i
arăt cît de puţin ţineam la florile ei.
Se întoarse şi o luă şi pe cealaltă, îmi mulţumi pentru lecţie şi plecă. Dar se întoarse
repede în uşă, zvîrli o floare pe masa mea (pe cealaltă o şi pusese în păr) şi fugi. O
auzeam cum urcă scările, patru cîte patru. Nu ştiam ce să cred: declaraţie? Deschisei
jurnalul şi însemnai scena cu un comentariu stupid.
A doua zi, la ceaiul de dimineaţă şi înainte de a pleca la birou, Maitreyi mă întrebă în
treacăt ce-am făcut cu floarea.
― Am presat-o, minţii eu, ca s-o fac să bănuiască cine ştie ce idilă incipientă în
sufletul meu.
― Eu am pierdut-o pe scară, mărturisi întristată.
M-am gîndit toată ziua la această scenă şi-mi imaginam o serie de întîmplări cu
desăvîrşire absurde. Cînd m-am întors de la birou, m-am privit în oglindă şi, pentru întîia
oară în viaţa mea, mă voiam mai frumos. Dar am un rest de humor care nu mă
părăseşte niciodată şi, surprinzîndu-mă în faţa oglinzii, aşa cum mă maimuţăream ca un
actor de cinema, începui să rîd cu poftă şi mă trîntii pe pat, fericit că sunt totuşi un tînăr
inteligent şi lucid. Atunci intră şi Maitreyi, cu cărţile la braţ.
― Facem lecţie astăzi? mă întrebă ea, foarte timidă.
Am început cu bengaleza, la care eu progresam mult, pentru că învăţam serile
singur şi vorbeam tot timpul cu Chabù numai în bengali. Ea îmi dete o temă de tradus
şi, în timp ce eu scriam, mă întrebă:
― Unde ai pus floarea?
― Am presat-o.
― Arată-mi-o şi mie.
Eram destul de încurcat, pentru că. de fapt, zvîrlisem floarea pe fereastră.
― Nu pot, mă prefăcut eu.
― O ţii într-un loc ascuns de tot? mă întrebă ea, extrem de interesată.
Tăcui, lăsînd-o să creadă asta, şi continuarăm lecţia. După ce a plecat, am ieşit pe
verandă, am rupt o floare care mi se părea mie că seamănă mai mult cu cea primită şi
am presat-o, ofilind-o puţin cu cenuşa de la pipă, ca şi cum ar fi fost culeasă cu o zi mai
înainte. Intîlnii pe Maitreyi la masă. Îi luceau ciudat ochii, îi venea mereu să rîdă.
― Mama spune că ne ţinem de prostii...
O privii îngheţat şi-mi oprii apoi ochii pe d-na Sen, care surîdea foarte mărinimoasa. Gîndul că ni se încurajează şi glumele sentimentale mă dezgusta. Mi se părea că e un
complot general la mijloc, ca să mă îndrăgostesc de Maitreyi. Aşa îmi explicai atunci de
ce suntem lăsaţi mereu singuri, de ce inginerul se retrage tot timpul în odaia lui, cetind
romane poliţiste, de ce nici o femeie din cîte stau sus nu coboară niciodată să ne
spioneze. Îmi venea să fug chiar atunci din casă, căci nimic nu-mi repugnă mai profund
decît un complot matrimonial. Plecai ochii în jos şi mîncai tăcut. Eram numai noi trei:
Maitreyi, d-na Sen şi cu mine. Inginerul cina la prieteni. Maitreyi vorbi tot timpul cît a
durat masa. De altfel, observasem de mult că nu tace decît cînd e de faţă tatăl sau
vreun bărbat strein. Cu noi, ceilalţi din casă, era foarte vorbăreaţă.
― Ar trebui să te plimbi puţin, serile, vorbi Maitreyi. Mama spune că iar ai slăbit...
Răspunsei ceva indiferent şi pe un ton distant, ceea ce observă numaidecît d-na Sen.
Începu s-o întrebe pe Maitreyi în bengali, şi ea răspundea îmbufnată, dînd din picioare
pe sub masă. Mă prefăcui că nu bag nimic în seamă, dar mă durea s-e văd întristată pe
d-na Sen, pe care o iubeam ca pe o mamă, deşi arăta atît de tînără şi de sfioasă. Cînd
plecai, Maitreyi veni după mine pe coridor. Aceasta nu se mai întîmplase niciodată, să se
apropie de odaia mea, noaptea.
― Te rog să-mi dai înapoi floarea.
Observai numaidecît că era emoţionată. Făcuse chiar e foarte serioasă greşeală de
gramatică. Nu îndrăzneam S-o poftesc înlăuntru la mine, dar ea intră direct, fără să
aştepte. Îi arătai floarea presată şi o rugai să mi-o înapoieze, căci eu vreau totuşi s-o
păstrez (sau cam aşa ceva; spusei în orice caz o stupiditate, care se voia- misterioasă şi
oarecum sentimentală). O luă tremurînd în mînă, o privi puţin şi apoi începu să rîdă, cu
atîta poftă, încît trebui să se rezeme de uşă.
― Asta nu e floarea mea, spuse ea, foarte fericită.
Probabil pălii puţin, căci mă privea biruitoare.
― Cum îţi vine să spui asta? mă prefăcui eu indignat.
― Floarea aceea avea, împletit, un fir din părul meu...
Mă privi încă o dată, pasemite foarte amuzată, şi fugi. O auzii, pînă tîrziu după miezul
nopţii, cîntînd în odaia ei.
