Într-o zi, d-l Sen bătu la uşa mea. Ieşii în prag şi îl văzui gata de plecare, iar pe
Maitreyi înveştmîntată în cea mai frumoasă sari pe care o avea, de culoarea cafelei
crude, cu şal maron şi papuci de aur.
― Fiică-mea ţine o conferinţă despre esenţa frumosului, îmi spuse.
Eu îi privii surprins şi zîmbii cu o mirare şi încîntare prefăcute. Maitreyi se juca
indiferentă cu şalul. Avea un sul manuscris în mînă şi coafura foarte îngrijită. Fără
îndoială că se parfumase cu "Keora atar", pentru că pătrundea pînă la mine esenţa
aceea zăpăcitoare.
― Îi urez din inimă tot succesul. Numai să nu se intimideze, adăogai eu, privind-o.
― Nu e întîia dată cînd vorbeşte, lămuri d-l Sen, orgolios. Păcat că nu pricepi destul
de bine bengaleza ca s-o asculţi şi d-ta...
Am intrat în odaia mea oarecum intimidat, cu o turbure dezamăgire în suflet. Mi-am
reluat lectura cu greu, căci figura Maitreyiei conferenţiind despre frumos mă obseda. Ori
e o farsă la mijloc, ori eu sunt un dobitoc, îmi spuneam. Niciodată n-aş fi crezut că fata
aceasta poate gîndi probleme atît de responsabile. Repetam prostit: esenţa frumosului...
Cînd am auzit maşina oprindu-se în faţa casei, peste vreo două ceasuri, am ieşit întradins pe verandă ca să-i întîmpin. Maitreyi mi s-a părut puţin cam tristă.
― Cum a fost? întreb eu, adresîndu-mă amîndorora.
― Nu prea au înţeles-o toţi, răspunse inginerul. A fost prea profundă, a vorbit de
lucruri prea intime: despre creaţiune şi emoţie, despre interiorizarea frumosului, şi publicul n-a putut-o urmări întotdeauna.
Am crezut o clipă că Maitreyi se va opri să mai stea cu mine de vorbă, dar a trecut
prin faţa uşii fără să mă privească şi a alergat sus. Am auzit-o închizînd ferestrele in
odaia ei. Nu-mi găseam locul, şi atunci mi-am luat cascheta şi am pornit să mă plimb în
parc. Coborînd treptele verandei, mă auzii chemat din balcon.
― Unde te duci?
Maitreyi sta aplecată pe balustradă, într-o sari albă, de casă, părul lăsat pe umeri şi
braţele goale. Îi spusei că mă duc să mă plimb prin parc şi să-mi cumpăr tutun.
― Poţi trimite pe servitor să cumpere tutun.
― Şi eu ce să fac? întrebai.
― Dacă vrei, vino sus să stăm de vorbă...
Invitaţia aceasta mă turbură mult, pentru că, deşi puteam circula liber prin toată
casa, nu fusesem încă niciodată în odaia Maitreyiei. Ajunsei acolo într-o clipă. Mă
aştepta la uşă, cu o faţă obosită, ochii rugători şi buzele straniu de roşii. (Amănuntul
acesta m-a frapat: am aflat mai tîrziu că, de cîte ori ieşea în oraş, îşi vopsea buzele cu
pan, după ceremonialul eleganţei bengaleze.)
― Te rog să-ţi laşi pantofii aici, îmi spuse ea.
Rămăsei în ciorapi, şi aceasta mă făcu să mă cred ridicul, zăpăcindu-mă şi mai mult.
Mă pofti să stau lîngă uşa ce da în balcon, pe o pernă. Odaia părea mai degrabă o
celulă. Deşi era tot atît de mare ca şi a mea, nu avea decît un pat, un scaun şi două
perne. În balcon mai era o măsuţă de scris, care aparţinea probabil tot odăiei. Nici o
cadră pe pereţi, nici un dulap, nici o oglindă.
― În pat doarme Chabù, spuse ea, zîmbind.
― Şi d-ta?
― Pe rogojina asta.
Mi-o arăta de sub pat; o rogojină subţire ca pînza, făcută din pai de bambù. Eram
emoţionat; parcă m-aş fi aflat dintr-o dată în faţa unei sfinte. Am adorat-o aproape în
acea clipă. Dar ea avu un rîs ascuns şi-mi spuse aproape de ureche:
― De multe ori dorm în balcon: bate briza şi aud strada, jos.
O stradă pe care nu mai trecea nimeni după ora I seara, mai mult un colţ de parc
decît o stradă.
― Îmi place să aud strada, vorbi ea, privind peste balustradă. Drumul ăsta de jos
cine ştie unde duce?
― În Clive Street, spusei eu. crezînd că fac o glumă.
― Şi din Clive Street?
― La Gange.
― Şi apoi?
― La mare.
Tresări şi se apropie iar de mine.
― Cînd eram mică de tot, mai mică decît Chabù, mergeam în fiecare vară la Puri, pe
malul mării. Bunicul avea un hotel acolo. Valuri ca la Puri nu cred că mai există în alte
mări. Cît casa asta...
Îmi închipui! valurile cît casa şi, alături, pe Maitreyi conferenţiind despre esenţa
frumosului. Nu-mi putui stă-pîni un zîmbet superior, de luciditate.
― De ce rîzi? mă întrebă tristă.
― Mi se părea că exagerezi.
― Şi atunci trebuia să rîzi? Bunicul meu a exagerat mai mult ca mine: a făcut
unsprezece copii...
Se întoarse iar pe balcon. Crezui că am supărat-o şi mormăii o scuză oarecare.
― Degeaba, acum nu-mi ceri iertare ca întîia oară, vorbi ea zîmbind rece. Nici d-ta
nu crezi ce spui. Îţi place Swinburne?
Eram obicinuit cu vorbirea ei dezordonată, şi i-am răspuns că-mi place destul
Swinburne. Îmi aduse de pe măsuţă un volum uzat şi îmi indică un pasagiu din
Anactoria, subliniat cu creionul. Îl cetii tare. După cîteva versuri, îmi luă cartea din mînă.
― Poate îţi place alt poet, căci Swinburne nu-ţi place îndeajuns. Eram jicnit, şi începui să mă scuz, pretextînd că întreaga poezie romantică nu
valorează cît un singur poem al lui Valéry. Mă ascultă foarte atentă, privindu-mă în ochi,
ca la cele dinţii lecţii de franceză, şi aprobîndu-mâ cu mişcări supuse din cap.
__ Vrei să bei o ceaşcă cu ceai? mă întrerupse ea tocmai cînd criticam "poemul
filozofic" ca atare, numindu-l hibrid şi ineficient.
Amuţii, puţin plictisit de întrerupere. Ea ieşi pe coridor şi strigă jos, în curte, la
bucătar, să pregătească ceaiul.
― Sper că n-ai sâ mi-l verşi şi mie pe pantaloni, cum l-ai vărsat anul trecut pe
pantalonii lui Lucien!
Credeam că are să iîdă, dar ea rămase deodată împietrită în mijlocul odăii, exclamă
ceva în bengali şi fugi numaidecît. După paşi, bănuii că s-a dus spre biroul inginerului,
care era alături de odaia de primire. Se întoarse cu două cărţi,
― Le-am primit azi-dimineaţă de la Paris şi am fost atât de cufundată în conferinţa
aceea a mea, încît am uitat de ele.
Erau două exemplare din L'Inde avec les Anglais a lui Lucien şi, fiind trimise de editor,
nu aveau nici un fel de dedicaţie.
― Una e a d-tale, spuse Maitreyi.
― Ştii ce facem? Eu îţi dăruiesc cu dedicaţie exemplarul meu, şi d-ta, tot cu
dedicaţie, exemplarul d-tale.
Bătu din palme. Îmi aduse cerneală şi de-abia îşi putea stăpîni nerăbdarea, în timp
ce eu scriam: "Prietenei mele Maitreyi Devi, de la un elev şi profesor, în amintirea etc".
Acel "etc." a intrigat-o. Pe exemplarul ei scrise doar atîta: "Prietenului".
― Şi dacă această carte e furată de cineva?
― Ce are a face, şi acela poate să-mi fie prieten.
Se aşeză pe rogojină, cu bărbia rezemată de genunchi, şi mă privi o clipă cum îmi
beam ceaiul. Se înserase bine. Jos, în stradă, se aprinsese felinarul, şi umbra
cocotierului crescuse ciudat de mare şi de albastră. Mă întrebam ce vor fi făcut celelalte
suflete din această casă, de ce nu le aud niciodată nici gura, nici pasul, dacă nu cumva
e o conspiraţie să ne lase întotdeauna singuri, de astă dată chiar în odaia ei, drept
singura lumină numai boarea albastră a felinarului.
― Astăzi începe prietenia noastră, nu e aşa? mă întrebă Maitreyi foarte dulce,
luîndu-mi ceaşca goală.
― De ce astăzi? Eram prieteni mai de mult, de cînd am început a vorbi împreună
serios.
Se aşeză iarăşi pe rogojină şi îmi spuse că, dacă am fi fost prieteni buni de tot, mi-ar
fi destăinuit tristeţea ei. Am rugat-o, şi tăcea mereu, privindu-mă. Am tăcut şi eu.
― Robi Thakkur n-a fost astăzi la conferinţă, vorbi.
Mărturisirea aceasta mă făcu să sufăr. Aş fi vrut să spun ceva care s-o jicnească, să-i
spun că se înşală dacă mă consideră prieten, că e ridiculă şi îndrăgostită.
― Îl iubeşti, insinuai eu, răutăcios.
Mă pregăteam să încep ceva care s-o supere. Dar ea îşi întoarse brusc faţa de la
mine şi mă întrebă deodată, aspru:
― D-tră vă place să staţi în întunerec cu fetele?
― N-am stat niciodată, spusei la întîmplare.
― Aş vrea să râmîn singură, vorbi ea după o pauză, sfîrşită, obosită, ducîndu-se să
se întindă pe rogojina din balcon.
Ieşii, îmi pusei cu greutate pantofii, căci era întunerec, şi coborîi tiptil scările, cu o
ciudată mîhnire şi furie în suflet. Am fost foarte emoţionat văzînd pretutindeni lămpile
aprinse.
***
Din jurnalul acelei luni:
"Nu are o frumuseţe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă pînă la răzvrătire,
fermecătoare în sensul magic al cuvîntului. Recunosc că nu mi-am putut lua gîndul de la ea toată noaptea. Şi acum, în loc să lucrez, mă gîndesc la ea, imagine pală în sort
albastră de mătase întunecată cu înflorituri de aur. Şi părul... Persanii aveau dreptate, în
poeme, asemănîndu-l şerpilor. Ce va fi, nu ştiu. Probabil voi uita..."
"Cînd voi găsi liniştea, emule, Dumnezeule, prietenul meu?"
"Chabù a scris o poveste, şi Maitreyi mi-o traduce astăzi, pe terasă, rîzînd. S-ar putea
rezuma astfel: «Un rege avea un fiu cu numele de Phul. O dată, acesta a ajuns pe cal
într-o pădure mare. Îndată, tot ce era în pădure s-a prefăcut în flori, numai prinţul şi
calul au rămas aceiaşi. Întors la palat, fiul povesti regelui întîmpîarea, dar acesta nu-l
crezu şi îl mustră că spune minciuni. Chemă pe pandit-ul regal şi-i porunci să citească
prinţului pilde şi sfaturi despre minciună. Pentru că totuşi prinţul nu voia să recunoască,
regele adună întreaga armată şi se duse în pădure. Îndată, ei toţi se prefăcură în flori. A
trecut o zi. Atunci veni Phul, fiul regelui, aducînd cu el cărţile în care se găseau pilde şi
sfaturi despre minciună. Luă cărţile şi începu sa risipească foile în vînt. Şi cum se
risipeau foile, aşa înviau soldaţii regelui şi regele însuşi...»"
"Observ cîteva trăsături murdare în caracterul inginerului. E plin de el însuşi, e de
necrezut cît de superior se consideră. Astă-noapte, pe terasă, mi-a cerut discret
amănunte despre cocotele din Paris. Ar vrea să plece pentru cîteva luni în Franţa, să-şi
îngrijească presiunea arterială. Suferă, la răstimpuri, de un fel de «mauches-volantes» din
pricina sîngelui."
"Vărul inginerului, Mantu, vine acum din Delhi, unde era, profesor secundar, ca să
ocupe un post de lector în Government Commercial School. Pare să aibă treizeci de ani,
e scund şi slab, şi locuieşte într-o cameră vecină cu a mea. Ne-am împrietenit foarte
repede. Îmi mărturiseşte că a venit să se însoare. El nu vrea, dar d-l Sen vrea. Presimte
nu ştiu ce rău şi se teme.
E un băiat bun, care vorbeşte englezeşte închizînd ochii. Rîde mult."
"Ceremonia mariajului lui Mantu, începută acum patru zile, s-a sfîrşit ieri-noapte.
Ospeţe au fost şi în casa miresei (neagră, comună, dar foarte simpatică), şi în casa
inginerului. Remarc atitudinea lui Sen în această căsătorie; de fapt, el a aranjat totul şi
mi se plînge că Mantu «sugerează» prea mult şi se precipită. Mantu îl respectă într-atît,
încît i-ar îi dat şi virginitatea miresei, după cum e obiceiul în anumite părţi ale Indiei, ca
învăţăcelul să acorde prima nox lui guru (Mantu îmi spune mereu că inginerul nu e numai
văr, ci şi guru).
Am fost peste tot, am văzut toate amănuntele totdeauna în frunte, în costum indian
de mătase (mărturisesc că mă prinde foarte bine, iar apariţia mea sinceră, spontană,
silindu-mă să vorbesc tot timpul bengaleza, mi-a creat o mare popularitate). Recunosc
că «societatea» indiană mă încîntă, prietenii indieni sunt nestemaţi. Cîteodată sunt
îndrăgostit ciudat, în sensul divin al cuvîntului (ca în India), socotind orice femeie
«mamă». Niciodată n-am simţit o mai devotată, mai curată şi liniştitoare dragoste filială
ca pentru d-na Sen, pe care ― cum e obiceiul aici ― fiecare o cheamă «mamă». Cînd
zăresc pe stradă sari albastre (ca ale d-nei Sen), chiar fără a vedea faţa femeilor, simt
aceeaşi emoţie. Simt că sunt «fiu», că nicăieri nu voi găsi o mai dezinteresată, mai
curată şi mai înaltă pasiune maternă ca în India.
Mi-a plăcut să mă închipui căsătorit cu Maitreyi. Nu pot minţi: eram fericit. Am visato tot timpul cît a durat căsătoria lui Mantu; logodnică, amantă. Dar nu mi-am pierdut
niciodată capul. (Notă. Adică voiam să mă conving că nu e atît de frumoasă, îi criticam
şoldurile prea mari pentru mijlocul prea subţire, inventam tot felul de scăderi fizice,
crezînd astfel că mi-o îndepărtez. De fapt, cum se întîmplă adesea, tocmai aceste scăderi mi-au apropiat-o.)
Nu ştiu dacă toate insinuările pe care prietenii casei mi le fac sunt simple glume sau
pornesc din sursa sigură, şi serios orientată către mariajul meu, a inginerului. O dată, la
masă, am înţeles că şi d-na Sen ar dori acelaşi lucru. Nu pot spune că e conspiraţie
(notă: deşi crezusem multă vreme astfel), pentru că ei socotesc căsătoria o fericire şi o
datorie, mă iubesc mult şi sincer, şi apoi Maitreyi e atît de cunoscută în elita bengaîeză,
încît foarte uşor şi-ar găsi un soţ superior mie.
Mă gîndesc: ce aş deveni eu căsătorit cu Maitreyi? E posibil să-mi pierd într-atît
luciditatea, încît, prins în cursă, să accept? Fără îndoială, e cea mai talentată şi mai
enigmatică fată din cîte am cunoscut, dar eu pur şi simplu nu pot fi căsătorit. Ce s-ar
face libertatea mea? Mă închipui soţul Maitreyiei; aş fi prea fericit. Unde vor fi călătoriile
mele pe unde nu-mi vine a crede şi cărţile pe care le cumpăr în fiecare oraş ca să le vînd
în oraşul următor?
Dar până atunci, ce fericit mă simt. Şi cîte am văzut. Noaptea de ieri ― prima nox ―
în iatacul inundat cu flori, fetele cîntînd în balcon, Maitreyi cetînd-şi poemul, scris anume
pentru această ceremonie»."
"O observaţie pe care am repetat-o pînă la saturaţie în ultimele zile: de cîte ori
înţeleg că se vorbeşte despre o eventuală căsătorie a mea cu Maitreyi sau de cîte ori
bănuiesc aceasta, o emoţie bruscă şi violentă mă străbate. Baza e sexuală: nervozitate
excesivă, abstinenţă prelungită, neastîmpăr pur genital, nelinişte internă şi groază de
destin. Mă tem din ce în ce mai mult, dar situaţia primejdioasă mă pasionează şi nu mă
îndur să mă explic, să spun net că nu mă însor. Nici nu pot fugi. Ar fi stupid să fug. Sunt
iremediabil un om moral, deşi demonul meu mă ispiteşte contrariul. (Notă. Jurnalul e
mai întotdeauna un prost psiholog, după cum această povestire va confirma. De aceea
extrag notele de faţă; ca să-mi dau încă o dată seama cît de absurd pluteam în
închipuire.)"
"Mantu a mărturisit astăzi femeilor ceea ce îi spusesem eu: că nu mă însor şi că nu
mă voi însura niciodată. Maitreyi e acum mînioasă şi dispreţuitoare; nu mai vine la lecţii,
nu mai mă caută cînd mă întorc de la lucru ca să stăm de vorbă. D-na Sen nu-mi mai
arată aceeaşi afecţie.
M-am simţit stingherit de această schimbare, deşi o doream şi mă temeam de
dragostea aceea interesată de mai înainte.
Maitreyi a rîs astă-seară enorm, ascultînd glumele lui Khokha. (Notă. Un tînăr, rudă
săracă de a inginerului, pripăşit în Bhowanipore cu prilejul nunţii lui Mantu şi care
dormea pe coridor.) Eu scriam în odaia mea. Am avut o sufocare penibilă de gelozie, de
care mi-e ruşine. (Notă. De fapt, nu eram prea îndrăgostit atunci. Totuşi, eram gelos pe
oricine p făcea să rîdă pe Maitreyi.)"
"Mi-era indiferentă Maitreyi atît timp cît mă ştiam căutat cu afecţiune de întreaga
familie; mă temeam cînd am bănuit o cursă matrimonială; dar de îndată ce hotărî-rea
mea de a rămîne celibatar a fost cunoscută şi Maitreyi s-a schimbat cu totul faţă de
mine, a început să-mi fie dragă (notă: nu e adevărat), şi sufăr un pic de gelozie, de
singurătate, de menirea mea.
S-au schimbat multe; mănînc numai cu inginerul şi cu Mantu, femeile mănîncă după
noi. Nu mai au nici o veselie mesele noastre fără Maitreyi. Aş vrea mult să plec în vreo
inspecţie prin sudul Bengalului şi, la întoarcere, să pretextez ceva şi să mă mut în altă
parte. Experienţa începe să dureze prea mult."
"De două zile e întunecat şi plouă. Azi, adevărate torente. Am ieşit pe verandă să văd străzile inundate. Am întîlnit pe Maitreyi, splendid îmbrăcată (vişiniu de catifea cu
mătase neagră), privind şi ea. (Ştiam că a scris poeme asupra ploaiei, poate chiar
astăzi, sus, în camera ei.) Am vorbit puţin şi rece. Mă privea indiferentă, distrată. Aş fi
ghicit eu vreodată că se află în ea atîta experienţă feminină şi poate intui atît de precis
toate atitudinile cerute de noua situaţie?
Mă simt străin în casa aceasta, unde am cunoscut cea mai sinceră şi cea mai indiană
afecţiune. Deodată, totul a îngheţat în jurul meu, şi spontaneitatea mi-a dispărut. La
masă sunt posac şi tăcut, în odaia mea mă simt aproape bolnav. E drept, la răstimpuri
am accese de bucurie, panică şi dansez fredonînd (lucru care. mi se întîmplă atît de
rar)."
"De ieri, relaţiile mele cu Maitreyi şi familia s-au restabilit pe vechiul temei de
intensă af ecţie. Poate pentru că am explicat inginerului ― cînd mă întorceam cu maşina
de la birou ― indiscreţia lui Mantu; care nu a înţeles prea bine concepţia mea asupra
mariajului, adaog eu. (Notă. Mi se pare că acea răceală, pe care jurnalul o atribuia paralizării proiectelor de căsătorie cu Maitreyi, se datora, de fapt, unei neînţelegeri; Mantu
spusese că eu îmi bat joc de căsătorie, şi, cum indienii nu concep datorie mai sacră
decît aceasta, fireşte ca au reacţionat, poate fără voie.)
Cu Maitreyi am rîs mult ieri; astăzi am vorbit mult în bibliotecă, am cetit Shakuntala
împreună, pe covor, căci venise profesorul ei particular şi mă rugasem să fiu şi eu
îngăduit să asist la lecţie. Noaptea, pe terasă, recită fără pomină din Mahuya lui Tagore.
După aceea se retrage fără s-o simţim, căci poezia e cuvîntul ei ultim, şi, după ce l-a
spus frumos, se posomorăşte.
O iubesc?"
