Nu mult după aceea am întîlnit într-o după-amiază pe Harold. Mi s-a părut mai rece,
mai răutăcios.
― E adevărat că te însori cu fata inginerului? mă întrebă el, între altele.
Roşii şi începui să-mi bat joc, aşa cum fac de cîte ori sunt pus în încurcătură, mai
ales dacă trebuie să apăr pe cineva drag. Harold a trecut repede peste glumele mele şimi spuse că a aflat aceasta de la birou, unde mă căutase o dată ca să mă invite la un
picnic. A mai aflat tot atunci că vreau să mă lepăd de legea mea şi să trec la hinduism.
Şi, deşi el însuşi este un mare păcătos şi se duce la biserică numai pentru Iris, vestea
aceasta l-a îngrozit îndeajuns. Îmi spuse că Sen e un monstru, că am fost fermecat, că
ar trebui să dau cinci rupii la "Sisters of the poor" ca să se roage pentru mine.
― Ce mai fac fetele? întrebai.
― Te regretă, îmi mărturisi. Probabil că economiseşti mult acolo, în Bhowanipore,
reîncepu el după o clipă. Nu plăteşti casă, nu plăteşti masă şi nu ieşi niciodată în oraş.
Ce faci toată ziua?
― Învăţ bengaleza ca să-mi iau examenul de Provincial-Manager, minţii eu. Şi apoi, e
o lume nouă, nici nu ştiu cum trece timpul...
Îmi ceru cinci rupîi împrumut, ca să se ducă seara la balul Y.M.C.A.
― Nu te tentează? mă iscodi el.
Într-adevăr, nu mă tenta. Mă gîndii fără melancolie la acei ani de risipă şi eroare
petrecuţi la Wellesley-Street, în Ripon Street. Îl privii pe Harold, şi nu-mi evoca nimic
trupul lui vlăjgan, faţa oacheşă cu ochi frumoşi, în cearcăne. Un strein, acest camarad al
meu, cu care alergasem după atîtea fete şi pierdusem atîtea nopţi. Viaţa pe care o
începusem mi se părea atît de sacră, încît nici nu mă încumetam să i-o destăinui. Îmi
făgădui să mă viziteze într-o zi şi îşi notă cu atenţie adresa. ("Pentru vreun eventual
mare împrumut", mă gîndii eu.)
Acasă îi găsii pe toţi în sufragerie, luînd ceaiul. Erau acolo şi Mantu, şi soţia lui, Lilu,
şi Khokha, şi surorile lui Khokha (două din acele femei-umbre, pe care nu le vedeam
aproape niciodată). Le povestii cu multă sinceritate întîlni-rea mea cu Harold şi
dezgustul de viaţa pe care o duc europenii şi eurasienii din acest oraş, viaţă pe care am
dus-o şi eu atît timp. Mărturisirea aceasta a mea i-a desfătat. Femeile mă sorbeau cu
ochii şi mă tot lăudau în argot-ul lor neînţeles, iar Mantu îmi strîngea mâinile şi închidea
ochii, după obiceiul lui. Numai inginerul, după ce îmi atrase atenţia asupra zelului meu
prea entuziast, se retrase să-şi citească nelipsitul său roman poliţist.
M-am dus cu Maitreyi, cu Khokha şi cu Lilu sus pe terasă. Aşteptam seara întinşi pe
covoare, vorbind rar şi căutîndu-ne fiecare cea mai comodă poziţie, cu perna sub cap.
Eu venisem în sandale şi-mi jucau picioarele în aer, încercînd să le rezem decent şi
oarecum întîmplător de parapet. Învăţasem în aceste ultime luni un întreg ceremonial al
picioarelor; ştiam, de pildă, că de cîte ori lovesc pe cineva, fără voie, trebuie să mă plec
şi să-i ating cu mîna dreaptă piciorul; că niciodată nu trebuie să schiţez, nici în glumă,
gestul lovirii cu piciorul în cineva, şi alte multele. De aceea ezitam înainte de a mă
rezema comod de parapet. Auzii atunci pe Lilu vorbind ceva în şoaptă Maîtreyiei.
― Spune că ai un picior foarte frumos, un picior alb, de alabastru, mă lămuri
Maitreyi, fără să-şi poată ascunde o privire de neînţeleasă invidie şi necaz Roşii, şi de plăcere (căci, urît fiind, mă încîntă peste fire orice laudă adusă fiinţei
mele fizice), şi de timiditate; nu ştiam cum să tîlcuiesc privirile Maitreyiei. Îmi fixa
picioarele cu un zîmbet dispreţuitor, rău, umilit. Eu începui a vorbi stupidităţi ca sa curm
tăcerea, spunînd că aceasta nu are nici o importanţă, căci niciodată nu se văd picioarele, cel puţin la noi. albii.
― La noi e altfel, mă întrerupse Maitreyi, îmblînzită. La noi, prietenii îşi arată
dragostea atingîndu-şi picioarele goale. De cîte ori stau de vorbă cu prietenele mele, eu
le strîng piciorul. Uite aşa...
Îşi desprinse, îmbujorîndu-se, piciorul din sari şi-l apropie de Lilu. Se petrecu atunci
ceva ciudat. Aveam impresia că asist la o scenă de dragoste dintre cele mai intime. Lilu
strînse între gleznele ei pulpa de jos a Maitreyiei, tresărind şi zîmbind ca descătuşată
dintr-un sărut. Erau adevărate mîngîieri alunecările acelea leneşe pe pulpă, cu degetele
strînse, călcîiul aplecat, şi apoi strînsoarea, în care carnea se strivea caldă, tremurînd.
Sufeream cumplit, şi de gelozie, şi de revoltă, împotriva dragostei acesteia absurde,
între carnea a două femei. Maitreyi îşi retrase brusc piciorul din îmbrăţişare şi-l trecu
peste laba lui Khokha. Îmi venea să-mi muşc buzele, să fug, căci văzusem deodată cum
piciorul acela negru şi murdar al lui Khokha, scorojit de arşiţă şi de trotuare, primeşte
apropierea caldă, ca pe o ofrandă, a trupului Maitreyiei. Khokha avea un zîmbet de cîine
mîngîiat, şi regretai că nu pot vedea ochii Maitreyiei, să ghicesc în ei voluptatea pe care
o trăda pulpa în apropierea cărnii băiatului.
Mă gîndii atunci că rîsul Maitreyiei ― pe care îl provoca acel clovon urît ― trăda
aceeaşi abandonare, aceeaşi posesiune. M-am întrebat, mai tîrziu, dacă nu există şi
altfel de posesiuni decît cele cunoscute, mai rafinate şi mai inefabile, obţinute pe furiş,
cu o atingere sau cu o glumă, cînd femeia se predă total căldurii sau spiritului celuilalt şi
e luată în întregime, aşa cum niciodată nu o vom putea lua noi, chiar în cele mai
definitive şi mai nebuneşti ceasuri de dragoste. Multă vreme după aceea am fost gelos
nu pe tinerii frumoşi, pe poeţii şi muzicanţii care se adunau în casa Sen şi cu care
vorbea Maitreyi, privindu-i lung, zîmbindu-le, iubindu-le cărţile, ci pe oricine o făcea să
rîdă pînă la lacrimi, pe Khokha şi pe Mantu, mai ales pe acesta din urmă, care, fiindu-i
unchi, îşi putea îngădui să-i strîngă braţul, vorbindu-i, sau o putea bate pe umăr şi
scutura de păr. Gesturile acestea de abandonare inocentă mă chinuiau mai mult decît
orice rival. Mi se părea că Maitreyi e neştiutoare de violul săvîrşit pe furiş asupra-i de
către o carne sau un spirit strein. Şi, ca să spun totul, mă făceau să sufăr îndeosebi
posesiunile spirituale: un poet tînăr, Acintya, pe care Maitreyi nu-l văzuse decît o singură
dată şi nu-i vorbea decît la telefon, cînd trimitea poeme pentru revista Prabuddha
Bharatta; un matematician care venea foarte rar şi despre care Maitreyi îmi vorbise cu
entuziasm, mărturisindu-mi că îi plac bărbaţii înalţi: şi mai presus de toţi, gurul ei, Robi
Thakkur. Cu o mare abilitate încercam să-i insinuez că se abandonează prea mult, fie cu
spiritul, fie cu carnea. Dar mă privise atît de inocentă, de mirată şi sinceră, încît am
renunţat. De altfel, acestea se petreceau în urma celor povestite adineaori, într-o vreme
cînd eu primisem destule probe că nu am de ce mă teme de nimeni.
...Rămăsesem îngîndurat şi dezgustat, muşcîndu-mi pe furiş buzele şi privind cele
dintîi stele într-un cer încă palid. Conversaţia continua într-o bengaleză colocvială, din
care nu pricepeam decît foarte puţin; de altfel, nici nu încercam să pricep şi nu
tresăream decît la rîsul Maitreyiei, pe care Khokha îl alimenta cu nesfîrşite calambururi
şi schimonoseli. Probabil că ea observă sfiala mea, căci mă întrebă, în englezeşte, dacă
nu sunt prea obosit şi dacă n-aş voi să mă distrez ajutînd-o în ceasurile mele libere să
termine catalogul bibliotecii d-lui Sen. Aceasta m-ar recrea îndeajuns, după munca mea
de la birou, şi am putea sta de vorbă mai mult. (Pentru că, de fapt, în ultimele zile
aproape că nu mă întîlnisem cu Maitreyi.) Nu ştiam nimic de catalog şi aflai că d-l Sen,
care strînsese pînă acum vreo patru mii de volume, ― fie moştenite, fie cumpărate ―,
intenţiona să-şi tipărească într-o broşură de lux catalogul bibliotecii, ca să poată fi
dăruită, în caz de moarte, unui colegiu local. Mi se păreau ridicole toate acestea, dar
primii.
― Tata nu îndrăznea să te roage să mă ajuţi, mărturisi Maitreyi. Se temea să nu-ți pierzi prea mult timp. Eu sunt mică, n-am ce face toată ziua şi-mi place să copiez
titlurile cărţilor...
Îmi amintesc că în seara aceea, rămas singur, mă blestemam că primisem prea
repede o propunere care mă va face să-mi pierd aproape tot timpul liber. (După cîte
înţelesesem eu, trebuiau copiate titlurile pe mici bucăţele de hîrtie, apoi clasate
alfabetic, cu numărul lor respectiv de raft, şi transcrise din nou într-un dosar, pentru a fi
date la tipar. Munca aceasta îmi repugna.) Şi mă temeam, de asemenea, că jocul nostru
ar putea să reînceapă într-un timp cînd eu izbutisem să mă cuminţesc.
***
Pe Maitreyi am întîlnit-o a doua zi după-amiază, înainte de ceai, în pragul bibliotecii,
aşteptîndu-mă.
― Vino să-ţi arăt ce-am făcut, mă chemă ea.
Adusese vreo cincizeci de volume pe o masă şi le aşezase cu cotoarele în sus, în aşa
fel încît să poată fi cetite unul după altul.
― D-ta începi din capul ăsta al mesei, iar eu de dincolo. Să vedem la ce volum ne
întîlnim, vrei?
Părea foarte emoţionată, îi tremura buza şi mă privea clipind des din pleoape, ca şi
cum s-ar fi silit să uite ceva, să destrame o imagine din faţa ochilor.
M-am aşezat la scris cu o presimţire ciudată că se va întîmpla ceva nou şi mă
întrebam dacă nu cumva aştept dragostea Maitreyiei, dacă surpriza pe care o
presimţeam nu era o eventuală împărtăşire, o luminare a ascunzişurilor sufletului ei. Dar
mă trezeam prea puţin clătinat de întîmplările acestea eventuale. Scriind, mă întrebam:
o mai iubesc? Nu; mi se părea că o iubesc, numai atît. Înţelesei pentru a suta oară că
mă atrăgea altceva în Maitreyi: iraţionalul ei, virginitatea ei barbară şi, mai presus de
toate, fascinul ei. Îmi lămurii perfect aceasta; că eram vrăjit, nu îndrăgostit. Şi, ciudat,
înţelegeam nu în ceasurile mele de luciditate, ― multe-puţine cîte mai aveam ―, ci în
clipele din pragul experienţelor decisive, în clipele reale, cînd începeam să trăiesc.
Reflecţia nu mi-a relevat niciodată nimic.
Pusei mîna pe un volum şi întîlnii mîna Maitreyiei.
Tresării.
― La ce volum ai ajuns? mă întrebă.
I-l arătai. Era acelaşi la care ajunsese şl ea: Tales of the un expected de Wells. Roşi
deodată, de bucurie, de încîntare, nu ştiu, dar îmi spuse cu un glas stins:
― Ai văzut ce "neaşteptat" avem înaintea noastră?
Zîmbii sugestionat şi eu puţin de coincidenţa aceasta, deşi majoritatea volumelor de
pe masă aveau titluri caracteristice: Visul, Ia-mă cu tine, Ajutor!, Nimic nou? şi altele.
Căutam un răspuns cu mai multe înţelesuri, dar veni Chabù să ne cheme la ceai, şi neam ridicat de la masă foarte fericiţi amîndoi, continuînd să ne privim. În timpul ceaiului,
eu am vorbit cu multă exuberanţă despre ultimele mele lecturi, toate relative la
Khrishna şi la cultul vaishnav, şi povesteam cu atîta entuziasm şi sinceritate scene din
viaţa lui Chaitanya, încît d-na Sen nu putu să se mai stăpînească şi se apropie de mine
cu două lacrimi mari în ochi, spunînd:
― Parcă ai fi un vaishnav...
Eram fericit că-mi vorbise aşa. Mărturisii că socotesc vaishnavismul una din cele mai
elevate religii, şi de aici porni o discuţie asupra religiilor, susţinută mai ales de Mantii şi
de mine, pe care Maitreyi o asculta cu ochii în gol, fără să spună un cuvînt.
― Ce ştiţi voi despre religie? izbucni ea deodată, roşind, apoi pălind, gata să plîngă.
Rămăsei surprins, neştiind dacă trebuie să mă scuz sau să mă explic. Mantu voi s-o
mîngîie, dar ea se smulse şi fugi în bibliotecă. Îmi sfîrşii ceaşca de ceai, intimidat. Nu
mai vorbea nimeni. M-am retras în odaia mea, ca să răspund scrisorilor, cu o nelinişte şi
nerăbdare necunoscute pînă atunci. Dar, pe cînd scriam, am simţit deodată nevoia de a
vedea pe Maitreyi şi m-am dus.
Ziua aceea îşi are o mare însemnătate în povestirea de faţă. Transcriu din jurnal.
"Am găsit-o abătută, aproape plîngînd. I-am spus că am venit, pentru că m-a chemat, şi
aceasta a surprins-o. Ne-am despărţit, apoi, pentru cinci minute, ca să sfîrşesc
scrisoarea. Cînd m-am întors, dormea pe canapeaua din faţa mesei.
Am deşteptat-o. A tresărit; ochii îi erau măriţi. Am început s-o privesc ţintă; ea îmi
sorbea privirile, ochi în ochi, întrebîndu-mă la răstimpuri, şoptit: «Ce?» Apoi n-a mai fost
în stare să vorbească, nici eu n-am mai putut s-o întreb; ci ne priveam fix, fermecaţi,
stăpîniţi de acelaşi fluid suprafiresc de dulce, incapabil să ne împotrivim, să ne scuturăm
de farmec, deşteptîndu-ne. Mi-e greu să descriu emoţia. O fericire calmă şi în acelaşi
timp violentă, în faţa căreia sufletul nu opunea nici o rezistenţă; o beatitudine a
simţurilor care depăşea senzualitatea, ca şi cum ar fi participat la o fericire cerească, la
o stare de har. La început, starea se susţinea numai prin priviri. Apoi am început să ne
atingem mîihile, fără a ne despărţi totuşi ochii. Strîngeri barbare, mîngîieri de devot.
(Notă. Cetisem recent despre dragostea mistică a lui Chaitanya şi de aceea îmi
exprimam experimentările mele în termeni mistici.) Au urmat, firesc, sărutările pe mîini.
Era atît de pierdută, îşi muşca atît de pătimaş (şi totuşi cast) buzele, încît aş fi putut-o
săruta pe buze, aş fi putut face tot. M-am reţinut cu multă greutate. Situaţia era de-a
dreptul riscantă. Puteam fi văzuţi de oricine scobora scările. Ea este de o emotivitate
mistică. (Notă. In jurnalul meu de atunci, influenţat de anumite lecturi vaishnave,
întrebuinţam foarte des termenul de "mistic". De altfel, comentariul acestei în-tîmplări,
aşa cum îl găsesc într-un caiet rătăcit, este străbătut de la un capăt la altul de
"experienţa mistică". Eram ridicul.) Am întrebat-o, încă o dată, de ce nu putem fi, noi
doi, uniţi. S-a cutremurat. Ca s-o încerc, i-am cerut să recite de două ori acea mantra pe
care a învăţat-o Tagore, ca să se apere de primejdiile contra purităţii. Totuşi, după ce lea repetat, farmecul stăruia. Cu aceasta i-am dovedit, căci credeam şi eu, că experienţa
noastră nu-şi are rădăcini sexuale, ci e dragoste, deşi manifestată în sincerităţi carnale.
Am simţit şi verificat această minune umană: contactul cu suprafirescul, prin atingere,
prin ochi, prin carne. Experienţa a durat două ceasuri, istovindu-ne. O puteam relua de
cîte ori ne fixam privirile în ochii celuilalt."
Ea îmi ceru să lepăd sandalele şi să-mi apropii piciorul de piciorul ei. Emoţia celei
dintîi atingeri n-am s-o uit niciodată. M-a răzbunat pentru toate geloziile pe care le
îndurasem pînă atunci. Am ştiut că Maitreyi mi se dă toată în acea abandonare a gleznei
şi pulpei, aşa cum nu se mai dăduse vreodată. Scena de pe terasă o uitasem. Nimeni nar putea minţi atît de dumnezeieşte, ca să pot fi păcălit de atingerea aceasta, îmi
spuneam. Mi-am ridicat fără voie piciorul sus pe pulpe, pînă aproape de încheietura
aceea a genunchiului, pe care o presimţeam halucinant de dulce, de fierbinte, pe care o
ghiceam brună şi virgină, căci, fără îndoială, nici un trup omenesc nu se înălţase atît de
departe în carnea ei. În acele două ceasuri de îmbrăţişare (erau oare altceva mîngîierile
gleznelor şi pulpelor noastre?) ― pe care jurnalul le schiţează atît de sumar, atît de
şters, încît multă vreme după aceea m-am întrebat dacă mai trebuie să continuu
însemnarea etapelor noastre ― am trăit mai mult şi am înţeles mai adînc fiinţa
Maitreyiei decît izbutisem în şase luni de eforturi, de prietenie, de început de dragoste.
Niciodată n-am ştiut mai precis ca atunci că posed ceva, că posed absolut.
Nu îi spusesem încă răspicat că o iubesc. Amîndoi ghiciserăm asta; aşa mi se păruse
mie. Şi eu tîlcuisem, multă vreme, orice gest al ei ca pe un semn de simpatie sau
dragoste. Nu mă îndoiam o clipă că mă iubeşte şi nu mă îndoiam că ea ştie tot atît de
bine aceasta despre mine. De aceea mă mîhneau şi mă nelinişteau răzvrătirile ei
(muţenia aceea speriată, ochii aceia de panică, mîinile cu care îşi acoperea faţa) de cîte
ori îi vorbisem pînă acum de o unire a noastră. Nu înţelegeam; căci mi se părea că şi ea,
Şi părinţii favorizează necontenit aceasta.
Îi spusei atunci că o iubesc. Nu ştiu cum au răsunat cuvintele mele, căci ea îşi
acoperi ochii şi nu răspunse. Mă apropiai şi repetai mai cald, mai sincer, acele cîteva
cuvinte de iubire pe care le puteam spune în bengali. Voi să se ridice.
― Lasă-mă, îmi spuse cu un glas depărtat, strein. Văd că n-ai înţeles iubirea mea. Te
iubesc ca pe un prieten, foarte scump prieten. Altfel nu pot, altceva nu vreau...
― Dar aceasta nu e prietenie, e dragoste, îi răspunsei eu, recăpătîndu-mi pe neaşteptate şi humorul, şi luciditatea.
― Cîte feluri de dragoste nu cunoaşte sufletul? adăogă ea privindu-mă.
― Dar pe mine mă iubeşti, e inutil să te ascunzi, stăruii. Nu mai putem unul fără
altul, ne-am chinuit de ajuns pînă acum ascunzîndu-ne. Mi-eşti dragă, Maitreyi, mi-eşti
dragă...
Îi vorbeam, amestecînd cuvintele, o frază în bengali şi cinci în englezeşte.
― Spune-mi asta şi pe limba ta, mă rugă. I-am spus tot ce mi-a trecut prin minte. Se
făcuse noapte, se aprinseseră lămpile pretutindeni. Voii să aprind şi eu becul din
bibliotecă.
― Lasă aşa, vorbi Maitreyi.
― Dacă vine cineva şi ne găseşte pe întunerec?
― Ce-are a face? Aici suntem fraţi...
Mă prefăcui că nu înţeleg, dar mă întorsei aproape de ea şi-i luai mîinile, mîngîiridule.
― De ce nu auzi anumite cuvinte? mă întrebă ea, şi ghicii după glas că e gata să
rîdă.
― Pentru că vorbeşti prostii, răspunsei, foarte sigur pe mine şi pe dragostea
Maitreyiei.
Se petrecu atunci un lucru neaşteptat. Maitreyi începu să plîngă şi se smulse din
mîinile mele. Voia să fugă. O înlănţuii în braţe şi-mi apropiai capul de părul ei, vorbindu-i
în şoapte, încercând s-o farmec, s-o rog să nu mai plîngă, să mă ierte. Dar nu mă putui
împotrivi parfumului şi căldurii, şi ispitelor acelui trup neatins încă de nimeni şi o sărutai.
Maitreyi se zbătu şi ţipă, ferindu-şi gura. Mi-a fost teamă să nu ne audă cineva şi-î dădui
drumul. Fugi din braţele mele cu un suspin care mă umili, dar nu se ptă spre uşă, ci spre
fereastră. Acolo, la lumina felinarului din stradă, o putui vedea. Mă cutremurai. Avea o
căutătură stranie, desperată şi plînsă, părul i se răvăşise pe umeri, buzele şi le muşcase.
Mă privea ca pe un duh sau ca pe un nebun. Îmi arătă cu degetul locul unde o
sărutasem, pe obraz. Nu putea vorbi, nu se putea apăra. Mă apropiai, o luai în braţe şi o
sărutai iarăşi, înnebunit de neînţelegere, întunecat de pasiune. O sărutai pe gură şi-i
întîlnii buzele umede, fragede şi parfumate, cum niciodată n-aş fi crezut că îmi va fi dat
să sărut. În cea dintîi clipă se strînsera sub gura mea, încercînd să se apere, dar era atît
de slabă, încît le deschise şi le lăsă sărutate, muşcate, supte. Îi simţeam sînii, o simţeam
toată, şi se abandonase atît de decisiv trupului meu, încît avusei chiar o urmă de
melancolie că mi se dăruise atît de repede. Nu ştiu cît a durat această primă
îmbrăţişare. Am ghicit că se sufocă, se zbate, şi i-am dat drumul. S-a prăvălit deodată la
picioarele mele. Am crezut că e leşinată şi m-am plecat palid, s-o ajut, dar ea îmi
îmbrăţişă picioarele, plîngea şi se ruga să nu o mai ating, mă implora în numele Dumnezeului meu, în numele mamei mele, în numele d-nei Sen. Mă cutremurai şi tăcui. O
lăsai să se ridice singură. Îşi şterse lacrimile în fugă, îşi potrivi părul, mă privi, fără s-o
văd, căci eu eram în lumina palidă a felinarului, iar ea la întunerec, şi plecă oftînd.
M-am întors în odaia mea, agitat, zeci de sentimente străbătîndu-mă, chinuit şi de
bucuria că este a mea, şi de orgoliu, de remuşcare, de teamă. N-am putut face nimic
pînă la masă. Mă întrebam dacă voi avea curajul să o privesc în timpul mesei. Mă
întrebam mai ales ce va crede despre mine, dacă nu va spune ceva d-nei Sen sau lui
Lilu. Nu ştiam nimic, nu credeam nimic. La masă n-a venit, dar, îndată după aceea,
Lilu se apropie de mine şi-mi spuse:
― Poeta vă trimite biletul acesta.
Îl deschisei cu răsuflarea oprită. Ca să nu înţeleagă nimeni, era scris în franţuzeşte:
"Vous venir matin six heures en bibliothèque".
