O vara in Australia |5Seconds of summer fan fiction|

Capitolul 22-Decizia

-Trebuie sa vorbim, am spus la unisol, asta starnindu-ne rasul si mai detensionand putin admosfera tensionata din camera.

-Spune tu, l-am indremnat.

-Nu tu, mi-a intors-o blondul.

-Insist.

-A fost o gresala ce am putut scoate pe gura, chiar imi pare rau, incepu sa se scuze frecandu-si ceafa incurcat.

-Nici eu nu am reactionat prea bine,am spus clatinandu-ma de pe un picior pe celalalt.

-Impacati-va odata, vreau sa dorm, bonbani Ash din spatele usi.

-Un om nu poate purta linistit o discutie privata fara sa fie ascultat? am bombanit certandu-ma cu usa.

-Nu, de fapt are dreptate, chiar ar trebui sa ne impacam si sa uitam de tot acest incident stupid.

-Luke, i-am retezat-o, nu putem uita pur si simplu,ce se intampla daca nu venea Calum dupa mine?Credeam ca si tu simti ceva pentru mine, dar te-ai descotorosi de mine imediat!

-Vrei sa spui ca nu mai putem fi impreuna?ma intreba uitandu-se fix in ochii mei.

-Nu, tot ce vreau sa spun e ca nu putem trece asa pur si simplu peste, am nevoie de putin timp Luke,chiar mai ranit, am incercat sa ii explic.

-Inteleg, raspunse dand din cap, inteleg dar nu imi convine.
   

     Am inceput sa-mi framat mainile ne stiind cum sa continui aceasta discutie.

-Asta e cel mai superb lucru pe care l-am vazut in viata mea! tipa Michael dand buzna in camera si insfacand rochia pe care trebuia eu sa o port de pe umerasul pe care era agatata.

-Ce faci? l-am intrebat cand si-a pus rochia peste haine si a inceput sa se invarta prin camera ca o balerina, una cu doua picioare stangi dar eh.

-Acum stiu ca s-a intamplat cu „Ratusca ce-a urata”, bombani Ashton din pragul usi stand cu mainile in san si privind intreaga scena.

-Esti doar invidios ca sunt mult mai gratios decat tine, ii raspunse micuta ratusca,pardon Michael.

-Baieti, eu si Miley incercam sa avem o discutie aici!
     

  Si cat ai zice  peste, blondul il impinse pe use pe ratoi si o tranti in urma lui. In camera se reinstalase linistea.

-Unde ramansesem? Intreba Luke intorcandu-se spre mine.

-Luke, vreau sa merg acasa, vreau sa-mi pun ordine in ganduri.

-Bine, doar suna-ma cand iei o decizie bine? Indiferent care ar fi ea suna-ma.
       

  Astea fiind spuse imi saruta fruntea si parasi incaperea,lasandu-ma sa-mi fac bagajele.Mi-am muscat violent buza inferioara simtind cum lacrimile imi ameninta din nou ochii.”Gata!” a tipat propria mea constiinta la mine.M-am saturat sa plang, nu sunt atat de sensibila.M-am scuturat capul in incercarea de a alunga gandurile negative, dar asta s-a dovedit a fii o mare gresala pentru ca imediat dupa aceea camera parca a inceput sa se invarta cu mine.M-am asezat pe marginea patului si am tras incet aer printre dinti pana mi-am revenit.Uneori mi se intampla asta cand plangeam prea mult sau eram prea slabita, si sincera sa fiu in acest moment ma simteam cu adevarat slabita, nu fizic ci emotional.
      

    M-am facut in liniste bagajul avand grije sa nu uit nimic, apoi am aruncat o privire la ceasul de pe noptiera care indica 5:30.Cerul deja incepuse sa se lumineze si soarele isi facea timid prezenta.Un scurt ciocanit in use m-a readus cu picioarele pe pamant.

-Intra, am spus cu vocea ragusita.

-Masina care ne-a adus a sosit si e gata sa te duca inapoi acasa, ma anunta Luke cu ce-a mai glaciara voce de care era capabil.