Abisul

Nimic

Epicur (în Scrisoare către Herodotos): „În primul rând, nimic nu se naşte din neant, căci altfel orice s-ar putea naşte din orice, fără să fie nevoie de seminţe. Iar dacă ceea ce devine invizibil piere şi devine neant, toate lucrurile ar fi pierit, întrucât acel ceva în care se risipesc nu există; şi universul era totdeauna aşa cum este acum şi va dăinui la fel în viitor. Căci pe lângă univers nu există nimic care să pătrundă în el şi să aducă schimbare.” 

     Arată-mi cum să evadez.
Șoptește-mi suav aproape de lobul urechii, o metodă de rezolvare a valurilor care se compun în jurul trupului meu,
secat până în prezent de neputința propriei afirmări.
Apropie-te până îmi devii soluție.

   Sunt distrusă. Ceva în mine urlă teribil, în timp ce pe fundal mă descopăr râzând haotic în oglinda sufletului. Amorțesc când mă gândesc la mine în viitor, pentru că nu văd nimic, doar simt goluri cum devin cratere în interiorul însămi. Parcă totul merge bine și nimicul merge prost. Parcă-mi vine să plâng, de ce bine ar trebui să mă simt.

    Se pierde esența mea. Alerg odată cu timpul, dar nu știu dacă avansez sau tocmai am rămas în urmă. Sunt absorbită de împrejurări, de lumea ambalajelor, de ceea ce se vrea a fi exprimat în mama societate. Disperarea îmi mângâie spinarea, îngrijorarea lovește până-n plămâni. Observ doar ceea ce cred că îmi trebuie mie, ambalajului, când conținutul expiră în curând.

   Mă simt totuși nepregătită să-mi asum avarierea. Sunt zdrobită de superficialitate și stomacul îmi plânge, și gândurile îmi plâng nevinovate în oglindă. Mă uit și mă uit. Mă uit printre gânduri și mă uit cum eșuez. Analiză introspectivă, dar nu chiar, fiindcă încerc să cuprind absolutul și de fapt nu spun lucrurilor pe nume.

   Mi-e greu să-mi dau seama ce vreau și nu știu ce-mi trebuie. Nu pot să fiu decisă și stăpână pe ceea ce reprezint. Nu știu ce reprezint. Nici pentru mine, nici pentru ceilalți. Adun o mare de posibilități și le sufoc prin parametri indeciși. Nu mai rămâne nimic din mine, cu toate că la suprafața frustrărilor pare că plutesc liniștită. Mi se îneacă, de fapt, o mare parte din principii. Oamenii mă fascinează, timp în care nu preconizez dacă să mă simt nedorită. Poate că nu știu să le spun lucrurilor pe nume, sau poate sunt sinceră chiar dacă nu trebuie. Nu mai prezint interes pentru mai nimeni. Sunt dată la o parte, cât timp eu mă disec prea mult. Încerc să m-ajustez, dar nu știu ce-o să primesc în schimb. Trec momentele importante pe lângă mine, iar eu nu-mi dau seama cum aș putea să le prind, să le devorez și să le fac ale mele.

   Se simte deznădejdea, cât de primitoare poate să fie și eu cât de indecisă. Mă aștept să îmi revin, cu toate că stau cu mâinile în sân. Nu permit nimănui să se apropie, pentru că nimeni n-are ce vedea înăuntrul meu. Mă desconsider, sau poate mă descriu perfect. Sunt banală și patetică, interiorul odată strălucitor începe să putrezească sub atingerea societății în continuă mișcare. Și mă mișc odată cu ei, devin parte din haită, rămân sub anonimat și înnebunesc. Ce mă poate schimba în bine? Cum reușesc să-mi adun bucățelele de personalitate din marea sufocantă de gunoaie?
 
   Cer ajutor. Nu știu de ce mă aștept să-l și primesc.

 

   M-am dezgolit de gânduri, plină de foame în ceea ce privește necunoscutul. Nu mai pot să rabd, nu mai pot să îndur nepăsarea. Am nevoie de palpitațiile vieții, să-mi joace hazliu prin trup și să mă sufoce cu voioșie. Sunt stângace în ceea ce privește noile începuturi, dar  destul de sigură că bunătatea mea m-ar putea duce departe. Am nevoie de imbolduri, de contexte și trăiri.

   Ajutor. Înțepenesc în poziția de drepți în fața lumii, hai să văd dacă reușesc să dau piept cu mine însămi.