Abisul

Îmi dai voie...?

Bună! Mă numesc și sunt, exist, mă înec, respir greu, puțin, pe ocolite, fac slalom, ia-mă, adu-mă, adună-mă, alungă-mă. Sunt, aștept să... fiu. Aștept, mă intitulez cea care, cară, gunoi. Sunt eu. Gunoiul. Joc de cuvinte. Colorează-l. Colorează-mă! Ignoră-l. Revino. Revino-ți! În fire. În neguri. În bine.

Poezie, poezie
Sunt un fel de tragedie,
Strategie.

Totul e-o absorbție.

Compoziție, senzație,
N-am simțit nicio atracție.

Agitație.

E tot ce simt.
Și întârzie,
Mă sfâșie.
Stresul.

Definiție: o abisală intoxicație.

Mă joc. Am râs, cutremurându-mă. Mă doare. Ce mă doare? Tot ce poate să doară.

Parcă vine sfârșitul a tot ce se poate sfârși. Cinci minute. Creierul începe să strănute. Gândurile-s reținute. Adună-mă, alungă-mă. Fă slalom printre bătăile inimii mele. O să-mi iasă totul pe nări, oricum. Nu pot să explodez. Nu știu să-mi descătușez puținele trăiri. Totul e pustiu, însă plin de vibrație. Ce dezechilibru!
Rezist tuturor furnicilor sâcâitoare dinăuntrul meu. Pe fiecare furnică apare câte o literă: un S, un T, un R, un E, încă un S și tot așa. Tot așa până când inimii îi este teamă să mai bată, fiindcă a simțit că m-aș putea descompune.

Aștept să se sune. Teoretic. Căci practic, tot ce fac este să încerc să mă controlez. În zadar. E ca și cum furnicile s-au hotărât să sape un tunel înăuntrul meu până când reușesc să scape de corpul jegos și lipsit de organe interesante. Mucegai. Oase scobite. Neputință.

Negru, negru și iar gri. Nu pot descrie curcubeie înăuntrul meu, când tot ce simt acolo sunt furnicile care se transformă în greieri. Totul se pornește dintr-o dată: apare un gând, o stare de neliniște și totul se extinde atât de grosolan, încât vreau să scap de mine.

Pot să mă las aici și să plec? Aici însemnând oriunde, nu numai la ora de engleză. Prefer un câmp pustiu și urmele corbilor imprimate de mult timp în pământul uscat. E singurul peisaj ce s-ar putea potrivi cu imaginea unui corp neînsemnat, cel mai probabil împăiat.

Stresul meu vine de undeva departe, cu viteză și hotărăște că cel mai inteligent lucru ar fi să se odihnească în sângele meu, pe coastele mele, la pieptul meu. Și să se întindă, să-și lărgească brațele cât poate de mult, să-mi străbată tot corpul și să mai vrea, să mai vrea. Să-mi cunoască unghia prea arcuită a degetului mijlociu de la piciorul stâng. Să-mi deslușească firele castanii ale părului zburlit de la ceafă.

De obicei se întâmplă din nimic, doar pentru că mai sunt cinci minute și se sună de ieșire, pentru că... de fapt, nu-mi mai vine nimic în minte acum. Chiar acum. Când am nevoie să-mi recunosc mie ce-mi face stresul. Este fascinant. Analizez mai mereu ce mi se întâmplă când sunt sub vraja stresului, încerc să mă controlez, dar când vine vorba să-mi aduc aminte de circumstanțele și efectele lui, am eșuat. Hopa! Am eșuat. E ca și cum ce e între mine și stres rămâne doar între mine și stres. Îi sunt fidelă decât atunci când acționează asupra mea. În rest nu am auzit nimic, nu am văzut nimic. Îmi aduc însă vag aminte cum se simte.

În cazul de față, simt cum mi se face rău, de-a dreptul, fiindcă stresul se joacă parcă, la nesfârșit cu mine. În câteva minute o să-mi iau geaca și-o să pășesc spre ceva ce m-ar putea distruge și mai rău, sau m-ar putea catapulta spre noi orizonturi. Tind să mă înclin spre prima. E o combinație de panică, stres și ignoranță înăuntrul meu. Ignoranță pentru că partea mea morbidă ar vrea să-i bage în pizda mă-sii pe toți. La modul Mai Duceți-vă În Căcat Cu Țigările Și Aura Voastră De Mare Sculă Pe Basculă.