Abisul

mai bine-i acasă

       Imaginați-vă așa: un păr castaniu deschis, o față senină, o pereche de ochi (orice culoare) superbi, niște buze cărnoase, o piele sensibilă, forme generoase, două mâini de păpușă, o talie subțire, două picioare bestiale, degete firave. O femeie goală. Nu? Ba da. Țineți-o minte. O să aveți nevoie de ea. Puneți-i ce nume vă trece prin minte în momentul ăsta.

      Și acum puneți-o deoparte, hai să vorbim despre mine.

     Despre mine și despre cum mi-am mințit părinții. Pentru prima oară după mult timp. Foarte mult timp.
Ce faci când ești invitată la o petrecere?
Când în sfârșit ești băgată în seamă și simți că aparții unui loc? Pierzi ocazia?
Doar să fii tâmpit de-a binelea. Eu nu eram.

     Știam că ai mei nu mă vor lăsa în veci, fiindcă eu sunt cumințica lor și n-ar trebui să mă amestec peste tot și oriunde. M-am bazat pe asta. Ce rost mai avea să-i întreb?
Prietena mea avea să fie acolo. Eu trebuia să fiu acolo.
Nu-mi îndesasem haine, un portfard și o pereche de pantofi pentru prietena mea, degeaba. Aveam de gând să mă distrez. Pentru prima oară în viață. Le-am spus că dorm la Andreea. M-au crezut. Intuisem bine.

     Așa că iată-mă, în baia Andreei, ascunzându-mi urâțenia, sub machiajul ăsta ciudat, de Halloween. Puteam fi eu, fiindcă nimeni n-avea să mă judece din cauză că nu arăt ca tipa aia goală. Și puteam să am încredere în mine, căci purtam haine mult mai largi, care nu lăsau la vedere nimic (oricum nu aveau ce) și eram în temă, deci acum nimeni n-avea să se uite ciudat la mine. Cred că era prima oară în viața mea monotonă, când nu dădeam doi bani pe cum arăt. Se simțea al dracului de bine, nu aveam să neg.

    Mă uitam în oglindă ca și cum nu mă mai văzusem niciodată. Niciodată atât de schimbată. Si nu mă refer la exterior, ci la interior. De parcă oglinda ar putea vedea prin mine. Puteam privi întregul ansamblu, întregul puzzle, care eram eu. Ființa mea. În seara aia simțeam ceva ciudat cu mine, un fel de schimbare. Dar nu eram beată sau ceva și asta mă speria. Foarte mult.

    Eram al naibii de cuminte și mă sufoca ideea. Eram înconjurată de lepre ale societății și mi-era din ce în ce mai greu să mă acomodez, să încerc să supraviețuiesc. Știam că dacă ajung la fel, deși nu-mi convenea, aveam să fac față altfel și nu mai aveam să fiu criticată și bârfită, fiindcă mă săturasem. Voiam doar să încerc. Să văd cum e să fii idiot, ipocrit, bârfitor, dependent, nepăsător... adolescent. Fiindcă nu mă puteam regăsi. Mă pierdusem de atâta timp și nu știam unde să mă caut. Eram acul în carul cu fân. Eram disperată și acceptam asta. Mă împăcasem cu ideea că sunt un nimeni, un nimic.

    Dar atunci ceva se schimbase și nu știam ce. Mi-era frică. Mi-era frică de ceea ce puteam să devin, însă în seara aia voiam să experimentez. Nu știam cum, fiindcă lucrurile nu puteau să vină din senin, dar aveam speranță. O altă eu bătea la ușă și mi-era frică să deschid. Putea să mă înjunghie rapid, sau îmi putea zâmbi inocent. Nu aveam control asupra situației. Sau aveam, dar nu știam de existența lui.

     Pierdută sunt. Adună-mă. Trimite-mă pe calea cea bună. Asigură-te că sunt bine. Privește-mă strălucind. Iubește-mă.

 
   Oricât de mult aș fi încercat să mă integrez, cumva dădeam greș. Eram o idioată, dar ceilalți doar râdeau. Trăgeam concluzii singură. Mă sfătuiam cu mine însămi. Dar aveam prietene. Prieteni niciodată. Și nu voiam. Nu eram capabilă de așa ceva. Mă depășea situația. Eram împăcată cu asta.

    Andreea era acolo tot timpul. Când idioată se pierdea, când tâmpita se criza, când depresiva plângea. Când ființa mea exista. Nu știam cum să îi fiu recunoscătoare. Nu știam multe. Ea știa. O invidiam și dovleacul meu idiot nu procesa cum de ea, copilul inocent, fetița cuminte, tipa frumoasă, nebuna perversă, putea să mă suporte. Pentru că eu nu reușeam. Cu siguranță, o invidiam. Asta nu știa. Mă simțeam mai bine.