Abisul

Înverșunare

    Mă trăiesc singură.

    Îmi place să cred despre mine că am aerul independenței înfășurat în jurul gâtului, cât timp aștept la telefon ca tata să-i spună farmacistei ce fel de pastile să-mi ia. Ce n-aș da să mă sufoce aerul ăsta...

    Aștept de ani încoace să mă trezească ceva la realitate. Aștept să existe un motiv pentru care să mă schimb. Aștept să nutrească în mine trupul maturității. Să mă învăluie frumos: să mă ferească de necazuri, să-mi modifice privirea dezorientată și să-mi înfigă picioarele în pământ. Să mă mișc doar când e cazul. Să nu mă consum pentru ce nu ține de mine.

   Fiindcă eu de una singură nu pot. Și mi-am dat seama. Nu acum. Acum doar îmi aduc aminte; sunt singură. M-a trezit în dimineața asta singurătatea. Mi-a dezvelit corpul și mi-a mângâiat părul. Cât m-am rezemat de tăblia patului, scalpul meu era plin de furnicături. A trebuit să o dau la o parte, să-mi prind părul și să mă cutremur toată de câteva ori, ca să o scot din mine. Măcar pentru cinci minute.

    Nu prea reușesc să mă adun când trebuie, dar astăzi vreau să mă conștientizez. Vreau să mă înțeleg și să mă uit, în același timp. Pot să-mi spun: „Bun, și acum recunoaște că ești singură. Mereu ai fost. Chiar și cu prietenii lângă tine tot singură ești. Ei nu te încălzesc cu nimic. Niciodată. Sunt aparențe. Se șterg când au chef. Tu rămâi. Tu n-ai ce căcat să faci. Nu te poți abandona deocamdată. Că n-a venit vremea să mori. Până atunci, nu uita că ești singură. Singură printre furtuni și valuri. Ai grijă să nu te îneci. Ai mare grijă!”

  Acum stau pe marginea patului. Mă întind. Mă doare spatele. Mă urăsc. Așa se începe o dimineață corectă. Amețită și îndurerată. Dorm foarte puțin. Somnul mă distruge pentru că nu mi se dăruiește. Mă ocolește și intervin gândurile care mă seacă. Am obosit să mai gândesc. Mă doare capul. Tot.

    Nu vreau să merg la liceu. Mi-e scârbă spiritual de locul ăla. E vag, e anost, e plin de copiii care știu cum s-o ardă aiurea ca să-i sperie pe ăia mai cuminți. Este clișeu. Este ea, învățătoarea, profesoara, directoarea. El, elevul, profesorul, bulangiul. Avem și fuck boys. Avem și nesătule. Aproape ca în cărți, însă mult mai clișeic. E totul expirat. Pereții, unii, se cojesc. Tablele transpiră sub atingerea bureților jegoși de cretă. E lenevie și stres. Nimic mai mult. Nimic mai puțin. Simplu. Până și chemările la doamna directoare sunt simple. Ai greșit? O meriți. Ai bătut? O meriți. Simplu. Blajin. Un mic șiretlic. Caloriferele de pe holuri sunt pline și toamna și primăvara de suflete chinuite care scot limba în întâmpinarea "iubirii tinere". Jalnic. Josnic. Să crezi într-o iubire artificială de genul «am văzut și eu la alții mai șmecheri». Nu mi-e milă. Mi-e scârbă. De-aia am lipit "Fresca umană" pe peretele cu creațiile elevilor. Ca să-mi spun oful. Ca să mă audă cineva. Subtil. Și poate că m-a auzit. De trei ani de când sunt în liceu foaia aia A4 a rămas agățată acolo. La sfârșit nu știu dacă să o las pierdută pe holurile alea plictisite sau să o iau înapoi. Mă mai gândesc.

   Așa cum fac și acum, când tocmai am terminat de făcut duș. Mi-am spălat gândurile și aștept să se usuce frumos, așa, curate. Mi-e frig, dar nu aștept căldura. Nu vreau soarele care mă sufocă. Oricum nu știu ce vreau.

   Mi-e foame de cum mă scol. Urăsc și serile alea în care adorm doar ca să mă trezesc și să mănânc. Sunt patetică.
  
   Andreea s-a săturat de mine. Simt. Știam că o să simt asta la un moment dat. Sunt plictisitoare. A rezistat cât a putut și ea. Totuși, să nu vii la școală doar ca să nu dai cu ochii de mine mi se pare un pic cam suspect. Adică da, fața mea nu e una pe care ai vrea să o vezi întâi și întâi când deschizi ochii dimineața, dar ăsta nu e motiv să dispari pur și simplu. Aș vrea să o sun și nu pot. Ea a greșit, chiar dacă poate asta este ceea ce merit. Faptul că o sun nu face altceva decât să distrugă și mai mult imaginea mea de om inferior. Și m-am săturat.

   Telefonul oricum îmi vibrează. E ora zece și tonul de apel se face auzit în tot apartamentul ăsta gol. Irina. Mă sună. Pe telefon. Nu pot. Nu vreau. Nu pot să răspund. Dacă vrea să ne vedem înainte de școală? Arăt ca un drac. Nu-mi place să vorbesc la telefon. Urăsc să vorbesc la telefon. La telefon trebuie să spui ce-ți trece prin cap atunci, spontan. Eu trebuie să gândesc. Dacă aude cât de jalnică sună vocea mea la telefon se duce o mie de ani. Și până gândesc eu toate astea ea nu mai insistă. Mă simt puțin ușurată. Și puțin prost. Prost pentru că sunt curioasă ce voia de la mine și din cauză că sunt atât de fricoasă și indecisă nu știu dacă o să mai aflu. Am mai pierdut un tren. Ce păcat că mă simt mai bine pe peron...

   Exact așa, exact în modul ăsta reușesc să distrug tot ce însemn eu. Nu știu dacă vreau să încerc să schimb asta. Cu ea e diferit, însă nici gândul ăsta nu mă trage la lumină. Insecuritățile mele mă țin de mână când vreau să ripostez. Sunt foarte captivă.

Încă nu pierdută. Mai durează puțin.

   Puțin până când primesc mesajul.
Mesajul vieții și al Irinei.

   Trebuie să ies în față și să spun ce am de spus. Să simt ce am de simțit. Trebuie să primesc tot ce mi se oferă și să nu mai fug de toate situațiile noi. Da, cu siguranță prima oară o să fie penibil pentru că nu știu la ce să mă aștept și cum să reacționez. Pe parcurs probabil că o să știu să mă controlez. O să știu să trăiesc ce trebuie trăit. Am nevoie de emoții. Acum nu simt decât multe goluri care s-au adunat să joace șah la mine în suflet. Fiecare mutare mă lasă și mai rece, fiindcă strategia propusă este una fricoasă și îmi scoate din joc, încet, fiecare emoție. Nu știu cum să-mi exprim bucuria. Mi-e teamă că nimeni nu mai poate simți ceea ce nici eu nu mai simt în mine. Și lor le e ușor să se îndepărteze, însă eu nu pot fugi de mine. Așa rămân pustie, în propriul altar mizer: mă sufoc în timp ce-mi ofer prea mult spațiu.