Abisul

Socio, sânge și dementa karma

E ciudat. Nu înțeleg cum am ajuns în starea asta, dar o simt. Simt că ceva se schimbă la mine, sau s-a schimbat. E greu să identifici cine ești, când tu crezi ceva și ceilalți altceva. E și mai greu când toată lumea crede la fel. Undeva, ascuns, există acel dacă, pentru care ne pierdem. Știu cum sunt. Îmi bubuie capul și simt cum creierul vrea să-mi iasă pe nări. Oglinzile mă ajută în fiecare zi să nu uit din ce sunt alcătuită.

Asta e grăsime și aia de acolo se numește șuncă, fiindcă așa vreau eu. Nu îi spun bacon, pentru că trebuie să sune urât și să de-a afară din mine toată toxicitatea. Le dau cuvintelor puterea de care au nevoie ca să mă aprecieze, la nivelul meu. Și nu e greu să te apleci, ca să vezi cât de scăzut este. E doar o chestiune de timp. Și asta e acnee în fază terminală. Și astea sunt semnele pe care le lasă în urmă. Nu e mișto să trăiești pe lângă oameni care țin loc de oglindă. Îți scot în evidență defectele și apoi te lasă zdrobită acolo, să putrezești, proasta dracului. Că altceva n-ai de făcut, gunoi împuțit. Ăsta e pleonasm. Oo, și ăla e un început de cocoașă. Poate fi metaforă sau nu, nu-mi pasă, dar altă explicație n-am și probabil iubesc să dramatizez: problemele trebuie să se agațe și ele de ceva și probabil au ales locul care până atunci, nu prezenta denivelări. Ador să ascult muzică, să scriu, să citesc, să ascult oamenii (care merită să fie ascultați), să observ detaliile, să merg prin ploaie, să desenez, să dansez, să plâng la filme stupide, să pierd nopțile, să trăiesc și să încerc să nu mai fiu. Însă nu-s slabă, impusă de societate și vândută ușor în ambalaj de plastic pe raft lângă păpușa Barbie. Și-mi permit să mai zic câteva calități, asta până înșir defectele, dar nimănui nu-i pasă. Deoarece societatea nu acceptă diversitatea așa că pot să mă duc dracului să-mi tai venele și să mă uit la televizorul din sufragerie, ăla cumpărat de la magazinul impus de societate, sângerând, până mă golesc de tot și uit să mai respir. Și stau liniștită după, că vine lume care îmi atinge coșciugul pișând ochii, că așa se face la înmormântări. Lume care nu uită, de data asta, să spună cât de cuminte și la locul meu, cât de deșteaptă și frumoasă eram. Că aveam note bune la școală și că eram prea tânără. Lume puțină la număr, că nu se numește tragedie când societatea te omoară. Se numește sinucidere. Din bun simț o să îi văd de undeva de sus sau de jos pe ai mei, care se scurg ușor. Pentru că am auzit că cea mai oribilă trăire de pe fața pământului este să îți îngropi copilul.

Însă până atunci, încă sunt pe canapeaua din sufragerie a apartamentului mamei Andreei. Nu mă uit la televizor. Doar privesc în gol și mă gândesc dacă pot să tai cu foarfeca șunca. Asta ca să îmi ocup timpul. Pe care nu prea îl merit. Au plecat toți. Și-au mișcat corpurile slabe și infectate de domnul Socio (m-am gândit că merită un alint, ceva).
I-am instalat Andreei proasta stare de spirit. Asta după ce l-a dat în șuturi afară pe copilul ăla, care și-a permis să mă jignească. Primesc mult mai bine jignirile decât complimentele. Am simțit într-adevăr, în interiorul meu, că m-a dat cu capul de masa aia din bucătărie până mi l-a spart. Sunt oricum sigură că băiatul ăla n-a făcut decât să spună adevărul. Probabil nu regretam dacă îl striveam până la moarte. Însă el a spus doar adevărul și a plecat. Andreea n-o să-l mai lase să se întoarcă vreodată, în niciuna din circumstanțe. Am picat de lașă și voiam să mă răzbun, dar știam deja că sunt proastă; nu trebuia să îmi folosesc și arma specifică. S-a pus într-un sfârșit pe vine în fața mea, și-a pus mâinile pe genunchii mei și mi-a zis:

- Cred că e timpul să te motivez mai mult decât am făcut-o vreodată: cam trebuie să slăbești. ochii ei erau suprapuși cu ai mei.

- Hai mă Andreea, că n-am chef acum de glume, serios... Ce pana mea ți-a venit? îmi ia mâinile într-ale ei și nu schițează nici o urmă de rânjet.