Abisul

ceva în mine

   Probabil că nu-mi place să mă recunosc. Probabil că nu-mi place să mă destorsionez. Îmi place să mă joc de-a v-ați ascunselea la nesfârșit, cu mine. Îmi place să mă pierd, pentru că știu c-o să-mi fie lene să mă mai caut. Aproape imposibil să mă găsesc. Regăsesc. Undeva între cuvintele astea două; brutale.

      Brutal.

   Să mă împing de pe marginea prăpastiei. Să nu mai cunosc marginile naturii. Mi-e greu să mă mențin pe frecvență, când totul e în dezacord. Spiritul îmi este suprem. Sufletul irelevant. N-am știut să-l îmblânzesc și m-a uitat. Nu știu cum să mă descriu. Nu știu cum să mi-l descriu.
Este vag. Putred, poate.

       Interiorul.
 
   Când mă uit înspre mine dau de buruieni și totuși nu vreau să implic inocența naturii. Când mă uit înspre mine, când închid cu adevărat ochii, când... când închid cu adevărat ochii.

Atunci mă văd.

  Văd sânge și tuneluri, mațe, căi de cunoaștere, de comunicare, culori. Văd organe și dorințe, pofte și reprimări. Văd suc gastric și sevraj și vânătăi și urlete. Neputință și resemnare; masturbare și iluminare; singurătate; sufocare; sclavie; afirmare... dependență.

   Am un curcubeu în mine ce zace vomitat. Sângele acoperă contrastele. Curcubeul ar vrea să răsară din mine, însă creierul îmi cunoaște toate căile și mă distruge fără să palpeze. Cumva, printr-un absurd declarat, creierul știe cum să-mi masturbeze sufletul. Știe. Simte unde trebuie să pună presiune. Și așa... ajung la orgasm și amuțesc. Sunt lipsită de vlagă și simt la rândul meu, creierul chicotind.

Mă cert cu tot ce dețin.

   
   Nu știu ce din mine se ceartă, nu știu ce din mine se resemnează. Vreau și nu vreau. Mi-e frică și nu mi-e frică. Tânjesc și nu tânjesc. Sper și nu sper. Aștept și nu aștept. Ador și...

   Obiectivitatea mea mă face să cred că n-o să am timp pentru mine niciodată. Când vreau să fac ceva pentru mine, întorc acel ceva pe toate părțile până când reușesc să-l distrug. Și nu mai rămâne nimic. Uit ce vreau să spun, ignor ce-mi place să fac. Mă simt bolnavă. Pe interior mă încearcă o moleșeală divină. Oftez ca și cum o să fie ultima acțiune pe care o mai fac. Câteodată parcă am chef să plâng, parcă am chef să mă văd tristă. Parcă am chef să mă distrug, doar ca să înțeleg în care dintre ipostaze îmi urlă sufletul mai tare. Mă experimentez. Parcă simt că nu-mi stă bine decât cu obrajii umezi, apoi cu lacrimile uscate.

   Poate nu-mi place cum arăt când zâmbesc. Poate sunt una dintre acele persoane cărora le stă bine cu o față încruntată. Ștearsă. Mă gândesc că așa mi-a fost scris. Eu nu pot să scriu altfel. Nu pot să schimb nimic. Când încerc, analizez prea mult și apoi uit ce analizez. E foarte simplu.

   La fel de simplu cum e și vântul. La fel de simplu cum e și gândul. Diferența este că vântul nu te poate risipi. Gândul, da. Așa cum face acum al meu. Sunt o fire risipită. Am de la toți câte ceva. Nimic nu e al meu, nu mă definește nimic. Sunt alcătuită din ce fur de la ceilalți și nimic nu-mi aparține. Sunt construită din idei, imagini, întâmplări, momente, gesturi colțuroase, planuri, scheme și schițe. Și nimic nu e al meu. Zâmbetul nu e al meu, grimasele nu-mi aparțin; gesturile și mersul le-am împrumutat. Nimic nu e autentic în mine. Gândurile-mi sunt mulate pe paginile cărților. Nimic nu mai e autentic în mine.
Sunt construită. Copiată. Împrumutată.