Abisul

criză de identitate

    Este o totală pierdere de timp să te învârți în cerc și să ajungi de unde ai plecat. Dar cercul e cerc și nu poți ieși din el. Există ziduri rotunde, sâcâitoare, care explodează în conștiință o mare de idei despre cum ar fi dincolo de ele. Ce se află în cerc devine plictisitor, greu de urmărit și aproape imposibil de agreat. Lupta nu este corectă dacă nu participă ambele părți. Cercul te ține închis, dar tu poți cauza probleme. Însă cum ar trebui procedat în situațiile în care te lupți cu tine însuți și uiți cine îți este de la bun început inamic? Cercul ăsta idiot este un obstacol perceput, ceva care să-ți distragă atenția, care să spună subconștientului tău că este singurul care îți va crea probleme. Și pur și simplu accepți asta, fără să realizezi că tocmai te-ai ruinat singur.

   Gândesc. Singura mișcare pe care o face creierul meu. Gândesc și mă pierd în neființă. Gândesc și adorm pe canapea, gândesc și uit că trebuie să mă mișc. Gândesc prea mult și țin tot, tot ce ține de mine, la nivel mintal. Cred că așa se cataloghează o persoană introvertită. Cu siguranță. Probabil de-asta observ prea târziu că am plasa cu dulciuri în mână, stând în aerul rece, la ieșirea din magazin. Și mai este și tipul ciudat care a plătit prețioasa băutură de unul singur.

   — Păi, scuze încă odată pentru dezastrul creat și... adio! vântul îmi suflă părul scurt în toate direcțiile, așa încât văd păr, o față confuză și iar păr. Mă mișc din loc în timp ce el se uită după mine. Lăsându-l în urmă, aud într-un final:

    — Ne vedem prin zonă, poate mai spargem niște chestii în viitorul apropiat! strigă, dar nu-mi întorc capul. Nu știu ce vrea să însemne asta și nici n-o să-mi umplu capul cu fel și fel de idei. Tot ce trebuie să știu este că păstrez pentru mai târziu cuvintele lui. În caz că o să mă plictisesc mai rău decât am făcut-o vreodată.

  
   Sunt pierdută în idei și traversez strada. Mâna mea dreaptă este liberă așa că pentru prima oară pe ziua de astăzi, verific ceasul. Ecranul telefonului arată ora douăsprezece. A trecut prea repede, dar luând în calcul câte evenimente au avut loc până la ora asta... n-am nicio problemă.

   Problema e cu timpul. Îl facem inamic, când de fapt, este singurul care ne ajută. Ne uităm pe noi, ca mai apoi să dăm vina pe timp.

  Închid ușa și las plasa să-mi alunece din mână. O liniște timidă mă absoarbe. Vasele sunt în chiuvetă. Patul din camera lor este răvășit, din cauza păturilor sălbatice. Mirosul de detergent și ciocolată dansează în aer și mă simt obosită. Singură. Am realizat că mă am doar pe mine, un contur nedefinit. Nu pot să întreb și apoi să-mi dau răspuns. Nu pot să mă pierd și să mă caut, până mă găsesc. Nu pot să mă afund haotic în neant, ca mai apoi să mă salvez. Unde ar mai fi distracția?

  Pierdută și ea prin așternuturi, așteptând ziua când cafelele vor fi servite la pat, iar la cea mai nesemnificativă și bruscă mișcare, petele maronii să rămână imprimate pe albul imaculat; să definească întregul, să rupă tăcerea, să zguduie pământul, să urască originalitatea, să iubească monotonia și să se împrăștie în ea. Să moară, să renască; de fiecare dată când un dobitoc se așază cu ceașca în pat, încercând să-și creeze singur probleme, costumate-n clipe de fericire.

   Nu pot să urlu pe veci, căci aș rămâne mută. Nu pot să analizez fiecare detaliu, căci ochii mi-ar pune la dispoziție apoi, doar doliul ocular.

   Dacă sunt singură, de ce încă simt că trebuie să creez momente care să îi mulțumească pe alții? Am ceva de primit în schimb, iar acela e nimicul suprem. Cel la care mă rog și de la care primesc putere. Inegalabilul, divinul, nimic al supremului, suprem al nimicului. Așa mă definesc. Așa mă simt. Mă dezechilibrez în vibrații primejdioase, mă satur și apoi vomit. E mizerie ca dracu' la mine în cameră, dar mă duc oricum să spăl vasele. Așa funcționez. Nimeni nu apasă butonul, sunt solitară în clișeul ăsta. Putredă și sufletistă. Naivă și morbidă. Urâtă și destrăbălată (când vine vorba de imaginație). E cool să asculți muzică în surdină, dar nu atunci când ești doar tu și cu tine. Atunci e înspăimântător. Și nu e că mă gândesc că tabără hoții peste mine și se opresc să danseze pe muzica asta atât de explozivă în atât de multe sensuri. E despre faptul că mi-e frică să stau doar eu, oriunde, chiar dacă e bine. E despre sângele care țâșnește de peste tot, din fiecare denivelare. E despre gustul ăla amar și autentic. Despre roșu și flăcări și portocaliu ars și moartea care privește mândră. E despre fetița asta de 17 ani, făcuți în rahatul de octombrie, al câinelui ăla cu multă clasă. Ce bine ar fi dacă nu s-ar mai preface că le pasă... E obositor să-ți pese, dar și mai obositor să te prefaci. E despre corpul ei amestecat în jeguri ale societății. Nu poate să fie totul roz. Și de ce roz, când binele poate fi verde? Verde-mentă. Contopit cu ciocolată amară. Și apoi se naște viața. A doua după trup. Și aerul devine miros și nimic nu mai e roz.

   Îmi ridic scaunul de lemn și îmi pun caietele în contextul lor creat de mine. Toate sunt la locul lor, mai puțin eu. E deja frustrant să tot menționez "eu". Dar altceva mai stupid n-am. Pot să mă prefac că sunt actriță și să experimentez odată cu ceilalți alte cuvinte, care se cheamă unele pe altele, care alcătuiesc întregul absolut. Însă asta ar fi total opus cu ce însemn. Pot descrie flori. Care dansează pe ritmul vântului. Care pun preț pe orice notă, orice mângâiere a razelor de soare. Care se înălță grandioase după ce palmele puternice și reci ale ploii le cutremură. Flori pline de speranță, de parfum, de binefacere, de culoare. De optimism. Însă asta ar fi total opus cu ce descriu. Și nu mai rămâne nimic. Totul e deținut aici. Stăpânit până în măduva oaselor, până în adâncul adâncurilor. Sunt fără de pereche. Nu găsesc alinare în nimic și m-am săturat să cred că e așa. Partea bună este că încă respir, deși pentru unii asta e partea cea mai rea. La finalul zilei, se aud respirând și se urăsc mai accentuat. Chiar dacă nu reprezintă vina lor. Pentru că mereu există ceva mai bun care să le ia locul. Și apoi te numești om. Și respiri și nu mai vrei. Te simți ca atunci când maică-ta te îndopa cu mâncare pentru că erai schilod. Și tu vomai și ea plângea. Până când seringile îți deveneau prieteni de temut.

  Așa se simt mare parte din senzațiile pe care le experimentăm. E firesc să te saturi. Însă ar trebui să apară semne de întrebare atunci când asta-i tot ce simți.

▪▫▪
  
   Restul zilei îl acord învățatului și scrisului. În timp ce gura mea se răsfață cu diferite arome de ciocolată. Pentru ultima oară. Căci am zis să termin asta grandios; să nu uit ziua când papilele mele gustative au pătruns un pic în Rai. Cu toate că probabil voi avea mai mult de muncă din a da jos grăsimea. Însă nu contează.

   Îmi permit să spun că am nevoie de Andreea. Și că ea reprezintă pentru mine, bunul și răul amestecat, răul de care nu am nevoie, dar pe care îl merit. Ceva îmi spune că momentul jenant de astăzi este nimic, pe lângă ce ar trebui să mi se întâmple mie cu adevărat. Ea doar încerca să mă ajute. Să îmi spună subtil: Ești atât de grasă încât trebuie să cumperi trei bilete când te duci la film. Și atât de grasă încât să stai cu toată lumea la el.

   Sunt o imbecilă. Încerc să fug de insulte, dar le culeg de peste tot, pentru că merit. Adică, mă aștept să am o vară superbă, de neuitat, pentru că apoi vine BAC-ul și n-o să mai am timp decât pentru a mă droga cu parfumul cărților. Nu pot să stau pe lângă Andreea, dacă arăt ca o balenă. Îmi vrea binele. Mă cred mare om, când de fapt ar trebui să mă modelez după ceilalți. Să ascult rock, dar să iubesc manelele. Să citesc cărți, dar să mă îmbăt după doisprezece noaptea. Să fiu ce vor ceilalți, să fac ce vor ceilalți. Să îi fac fericiți. În fond, eu nu contez câtuși de puțin. Și îmi dau seama că ar trebui să îi fac pe cei din jurul meu să se simtă bine. Ei sunt importanți. Dacă aș începe să înșir cuiva toate tâmpeniile mele de gânduri, nimănui nu i-ar păsa. Așa că tot ce ar trebui să fac, este să îi ascult eu pe ei. Să îi înțeleg, să îi ajut, să îi fac fericiți. Să mă pun la coada șirului, să depind de ei. Să mă privesc din ochii lor, să mă caracterizez, la pachet cu ei. Să fiu amestecată, scuipată pe undeva pe jos, pe podea, deasupra lor. Să îi fac să se simtă bine.

   Ar fi oricum, destul de aiurea să intru mâine în clasă și să mă așez în bancă lângă colega mea, Andreea, fără să spun vreun cuvânt. O să clarific lucrurile cu ea. O să ascult tot ce are de zis. O să-mi perfecționez arta de a crea rapport. Pentru că nu e prea târziu niciodată, atunci când vine vorba de a experimenta ceea ce citești (psihologia este importantă). Și este din nou, vorba despre noi. Ar trebui să mă dau la o parte și să privesc din unghiul NOI. Așa cum ar trebui să facă toată lumea.

   Reoxigenându-mă cu Subcarpați, atât de mult, continuu, până explodez și revin la forma inițială, constat de abia când mama dă buzna în cameră, că ai mei au ajuns acasă. Ora opt. Nimic de zis, nimic de făcut. Doar un duș. Degeaba șiroaie de apă îmi îneacă trupul până ce pielea protestează. Nimic nu poate curăța amărăciunea dinăuntrul meu. Nimic nu-mi poate parfuma gândurile putrezite. Însă exteriorul poate fi refăcut. Un camuflaj desăvârșit, ce ar putea degrada mediul extern.

   
     Strigă-mă. Înnebunește așteptând. Invocă-mi sufletul și uită-i apariția îngrozitoare. "Am înjurat îngeri. Am sărutat călăi." Nu-ți rămâne decât să mă primești; să mă resemnezi; să mă cerți. Nicidecum să-mi iei suflarea.