Suflete pierdute

partea a doua

   Nu puteam sta ca o netoată înaintea acestui ;;samaritean;; milostiv,  trebuia să găsesc o explicație.Cu greu mi-am regăsit glasul, un glas firav, tremurător, pe care speram să îl pună pe seama bolii prin care trecusem.

- Aș vrea să vă mulțumesc încă o dată pentru generozitatea de care ați dat dat dovadă cu mine,  în privința ultimei întrebări pe care mi-ați adresat-o aș prefera să  păstrez tăcerea.

- Dar cel puțin numele tău l-aș putea afla?

- Emily, domnule, Emily Linton, la dispoziția dumneavoastră.

-Laurence de la Mole, se recomandă salvatorul meu, făcand o plecăciune.

- Sunteți francez?

- Da, la origini, dar familia s-a stabilit în această țară de ani buni, deci pot să mă consider jumătate francez, jumătate englez.

  Așteptam nerăbdătoare să plece să mă pot și eu îmbrăca cu altceva în afară de cămașa de noapte ce o primisem. Căutam din ochi  vechea mea rochie de tafta ponosită, dar nu o zăream nici pe pat , nici pe spătarul vreunui scaun.

- Căutați ceva domnișoară? mă întrebă el, încercând să-mi fie de folos.

- Rochia mea, am abuzat  îndeajuns de  ospitalitatea  ce mi-ați oferit-o, este cazul să îmi văd de drum.

- Aveți pe cineva care să vă însoțească?

- Nu, nici nu ar fi cazul, e o călătorie scurtă.

- Atunci, țin să vă anunț că acest lucru nu se va întâmpla decât peste cadavrul meu,  din momentul în care m-am ocupat de însănătoșirea dumneavoastră   consider că am dreptul să aleg ce este mai bine pentru dumneavoastră, iar o călătorie de una singură pe această vreme rece e total ieșită din discuție.

- Știu că aveți cele mai bune intenții, dar credeți-mă   o să îmi fie mult mai bine cu cât ajung mai repede la destinație, voi fi mult mai în siguranță.

- De cine fugiți, cine v-a  pricinuit atâta rău încât să fiți gata să vă puneți viața în pericol doar pentru a fi departe de acea persoană?

- Nu insistați vă rog, aș fi forțată să vă mint, iar acest lucru nu mi-ar face nici onoare, nici nu m-ar umple de bucurie!

- De ce   încercați să protejați aceea persooană? întrebă el din ce ce mai mirat.

- Poate într-o bună zi ne vom reîntâlni și dacă veți mai vrea să aflați  povestea vieții mele vă voi spune-o, dar până atunci vă voi ruga să păstrați  tăcerea asupra faptului că m-ați întâlnit. 

   Laurence mă privi câteva clipe în tăcere, voi să spună ceva, dar renunță, se mulțumi a măsura lungimea camerei  cu pași mari. Petrecu  în acest fel minute bune, privind cât înspre vârful cizmelor noi și confortabile, cât înspre figura mea speriată.

- Unde doreați să ajungeți? spuse el într-un final.

- La Greenock, la mătușa mea.Sper să aflu de la vești despre fratele meu Joseph, cu care am pierdut legătura, speranța mea este că poate ea mai știe pe unde se află.

- Deci nu intenționați să rămâneți acolo?

- Nu, nu voi rămâne, plănuiesc să mă îndrept spre Liverpool unde să îmi găsesc vreo slujbă de guvernantă sau profesoară de desen.

- Vă voi însoți chiar eu până la mătușa dumneavoastră! spuse el brusc  cu o figură fericită de  parcă ar fi rezolvat cine știe ce mister ce îi dăduse multă bătaie de cap.

   Cât de mult mi-ar fi plăcut acest lucru, doar Cerul mi-e martor  și o știe, dar nu voiam să îi fac probleme acestui bun om, nu  așa voiam să răsplătesc bunătatea unui suflet cald și sensibil .

- Credeți-mă, nu e nevoie, mâine  pot să ajung acolo fără nici o problemă, nu trebuie să vă schimbați planurile pentru mine.

- Vă însoțesc în calitate de medic,vă asigur că reputația dumneavoastră nu va avea de suferit! spuse el ușor ofensat.

  Dacă aș fi putut fugi, aș fi făcut-o, dar nu aveam cum, așa că m-am văzut obligată să accept propunerea lui, tot ce puteam să fac era să mă rog ca totul să decurgă fără probleme,măcar dacă Rafael  nu s-ar fi întors încă, așa mai aveam o șansă să nu fiu urmărită.

   Laurence se retrase puțin pentru a reveni mai apoi însoțit de  blânda femeie ce m-a îngrijit și se retrase din nou.Aceasta mă întrebă dacă pot să mă ridic puțin în picioare, mă măsură din ochi o clipă apoi ieși și ea. Cam după o jumătate de ceas veni cu brațele încărcate de rochii, nu cine știe, dar mutl mai bune decât cea pe care o avusesem eu.

     Mă puse să probez mai multe și în cele din urmă  ne hotărârăm asupra uneia dintre ele,  materialul  era unul bun, un postav  negru, cu aplicații albe la mâneci și guler.Deși era o rochie simplă , sobră, tot imi punea în evidență talia zveltă, rezultatul era unul satisfăcător, păream o tânără venită în vacanță de la pension.

    Bagaje nu aveam, așa că pregătirile de plecare fură extrem de scurte.Harry, micuțul ștrengar  veni să mă vadă și el,  fericită l-am strâns la piept ca pe un frate mai mic.Nu voiam să mă despart de el fără să nu îi las ceva în semn de recunoștință.Mi-am desfăcut de la gât un mic lănțișor cu un medalion în care păstram portretul în miniatură al mamei, unica amintire ce îmi rămăsese de la mama și îl agățai la gâtul lui. Emoționat, acesta sărută  medalionul ca pe un lucru sfânt și cu ochii înlăcrimați  îmi spuse:

- Nu mă voi despărți niciodată de el, e cel mai frumos lucru ce l-am primit vreodată.

- Iar tu ești cel mai vrednic băiat pe care l-am cunoscut, îți jur că dacă Domnul îmi va asculta rugile, într-o zi mă voi întoarce după tine și te voi aduce  lângă mine.Până atunci nu pot să fac mai mult decât  să îți mulțumesc că ai avut milă de mine și să mă rog ca Cerul să te ferească de rele.  

 Laurence se întoarse , obrajii îmbujorați și răsuflarea întretăiată  denotau că alergase mult.

- Diligența ne așteaptă jos, dacă sunteți gata  domnișoară Emily, putem pleca chiar acum.

 Harry  își șterse rușinat  lacrimile și  dădu mâna cu mine asemenea unui om mare.Laurent se căută grăbit prin buzunare și scoase câteva monezi de aur pe care i le oferi, dar Harry refuză categoric.

- Omenia nu se cumpără sau răsplătește cu bani, domnule! spuse el pe un ton grav, privindu-l  dojenitor.