Suflete pierdute

Capitolul 2 : De soartă nu poți fugi!

,, Să mulțumim Cerului că ne-a lăsat un pic de iluzie,care ne îngăduie să fim folositori și plăcuți altora, adică să nu știm ce gândesc despre noi prietenii noștri.Să mulțumim pentru că lumea nu este făcută din oglinzi care să ne arate ce figură facem și să ne înfățișeze exact ce se petrece în spatele nostru,,_George Eliot

             Am urcat în diligență plină de speranțe,dar în mod ciudat cu aceeași măsură de temeri.Speranțe că poate voi da de urma lui Joseph și temeri pentru că nu știam dacă Rafael aflase încă sau nu despre fuga mea de la castel.

   Însoțitorul meu era extrem de tăcut,chipul său încrispat mă făcea să mă tem că deja regretase  deja decizia luată de a mă duce în siguranță la mătușa mea.Avea desigur alte treburi grabnice, iar prezența mea îi încurcase planurile.Cât timp privi pierdut prin geamul murdar de la stropii uscați de noroi, l-am analizat  furiș.  Dar parcă simțindu-mi privirea îndreptată asupra lui, își întoarse încet capul și  îmi zâmbi trist.

   - S-a întâmplat ceva domnule? Păreți abătut, îndrăznii eu să  întreb pentru a-mi scuza curiozitatea cu care îl cercetasem mai înainte.

- Am primit în ultimul moment o scrisoare, iar veștile nu sunt așa de grozave precum sperasem eu.

- Îmi pare rău să aud asta, dacă ar fi ceva cu ce să ajut,aș fi mai mult decât bucuroasă să fac acel lucru pentru dumneavoastră.

- Să fii fericită, să îți găsești liniștea mult visată spuse el melancolic.

- E prea mult dacă v-aș întreba la ce se refera scrisoarea?

- Nu, era vorba despre mama mea, a căzut grav bolnavă, iar zilele îi sunt numărate, din câte am înțeles de la sora mea.Și astfel se năruiesc visele mele de a pleca departe, mă voi întoarce la căpătâiul ei să îi fiu alături în ultimele  clipe.

- Ce vreți să spuneți prin departe?

- Aveam cumpărat  un bilet pentru vaporul ce pleacă inspre Indii,visam să îmi încerc norocul acolo în calitate de medic, un văr de-al meu s-a stabilit la Calcutta,  și mi-a vorbit despre șansa ce aș  avea-o acolo. 

-Înțeleg, am răspuns eu îngândurată, ce coincidență stranie, și Rafael tot acolo plecase într-o scurtă călătorie de afaceri,gândeam eu.

   Ne continuarăm drumul fără să încercăm a mai intra în vorbă unul cu altul,timpul trecea atât de greu, mi se păreau veacuri de când  ne urcasem în aceea diligență veche ce ne zdruncina temeinic la fiecare pas, iar caii obosiți nu reușeau să facă distanța să pară mai scurtă.

    Aproape de lăsarea serii, ajunseserăm și la Greenock,diligența ne lăsă în mica piață  pustie la acea oră, iar noi ne continuarăm drumul înspre casa mătușii mele. Vederea căsuței acelea din piatră cu mica grădină de flori în față, acum uscată și tristă.cu portița din lemn vopsită în alb  îmi readuse în minte momente ale copilăriei mele.

    De câte ori nu intrasem pe acea portiță asemenea unui uragan cu Joseph pe urmele mele, strigând în gura mare:,, Ultimul   să roadă oase,,,  iar glasul voios al  mamei ce venea în urma noastră   ne apostrofa să  nu ne mai purtăm ca niște sălbatici,că o să creadă mătușa că au năvălit  hoții peste ea.

     Intrarăm cu șovăială,  oare ce va crede mătușa mea când mă va vedea însoțită de acest străin la ceas de seară în casa ei, gândeam eu .Ajunși pe verandă, am  apucat cu mâinile tremurânde sfoara clopoțelului de deasupra ușii .

  O voce caldă, cunoscută ne răspunse de îndată, iar chipul drag al mătușii  Amelie ne apăru după ușa larg deschisă. 

- Emily, ce surpriză plăcută mi-ai făcut!  Cum de te-ai gândit să treci și pe la mine? spuse ea fericită să mă poată revedea.