Ajunge acolo, lasa masina in parcare si incepe sa se plimbe pana ajunge la standul ei preferat de inghetata, alege doua sortimente si cand se intoarce, putin mai la departare, observa doua persoane si imediat se schimba la fata. Acele persoane erau chiar Bogdan si o fata necunoscuta. Fata avea o floare in mana si era foarte zambitoare. Vazand acestea, Victoriei ii apar lacrimi in ochi.
“Mincinos nenorocit” gandi ea in timp ce isi arunca inghetata din mana, se intoarse cu spatele la ei si incepuse sa fuga prin parc pana la masina ei. Aceasta intra in masina si incepe sa planga fara sa ii mai pese de cei din jur. Plansul ei fusese oprit de cativa stropi de ploaie reci, care curand se transformasera in mii de stropi de ploaie, care incepura sa acopere asfaltul fierbinte. Victoria a tras copertina peste decapotabila si a continuat sa planga in timp ce stropii zgomotosi acopereau capota. Fara sa isi dea seama, era deja ora 7:30 si incepea sa se intunece. Ploaia era tot mai puternica si nervoasa, cateva fulgere si tunete facandu-si simtita prezenta din cand in cand. Victoria porni masina si gonea prin Bucuresti, pana ajunse pe drumul pustiu care lega Bucurestiul de Buftea. Ea nu mai gandea limpede, pur si simplu voia sa conduca oriunde vedea cu ochii. Se gandea la faptul ca nu va mai putea da ochii cu el de dimineata, stiind ca a mintit-o in cel mai groaznic fel.
“Trebuie sa ma mai gandesc. M-ai luat prin surprindere. Nu-mi doresc o relatie acum. Mincinos nenorocit, nemernicul, cum a putut sa-mi faca asta, Doamne de ce?” striga Victoria printre lacrimi lovind volanul masinii.
*Intre timp, in casa Spencer, Barbara aranja niste flori pana apare Mara.
- Doamne, ce ploaie ingrozitoare… Mara, ce face Victoria?
- Nu stiu, nu e la ea in camera?
- Ma duc sa vad.
Barbara urca scarile in graba.
- Victoria, iubito, esti…? [ Barbara nu termina propozitia vazand camera goala si intunecata a Victoriei si coboara jos.
- Mara, Vicky nu e la ea in camera.
- Dar unde poate fi?
Mara se uita pe geam si vede ca masina nu e in fata casei.
- Barbara… Masina lipseste…
- Doamne, unde poate fi fata asta?
*Intre timp, pe sosea, drumul era tot mai umed si alunecos, iar Victoria era fara prea mult experienta intr-ale sofatului si ii era tot mai greu sa controleze puternicul BMW care era bine cunoscut pentru inabilitatea de a circula pe gheata sau ploaie.
*Intre timp, Barbara muta o vaza plina cu trandafiri de pe masuta din coridor, cand un tunet foarte puternic isi facu simtita prezenta si Barbara scapa din mana vaza cu flori.
- Victoria, fiica mea!
- Barbara, ce s-a intamplat?
Barbara simtise un junghi in inima si se puse imediat pe canapea.
*In acelasi timp, drumul era tot mai rau iar un caine vagabond tocmai iesise in strada. Victoria il vede la timp si pune o frana puternica, insa viteza si drumul umed fac frumosul BMW sa se rostogoleasca de nenumarate ori pe soseaua pustie, la un moment dat, ramanand nemiscat, cu rotile sus, si cu o Victorie ranita foarte grav.
*In acelasi timp
- Barbara, linisteste-te, te rog, ce s-a intamplat?
- Mara, am simtit ceva. Ceva i s-a intamplat fiicei mele, simt asta. Adu-mi telefonul, o sa o sun.
Mara formeaza numarul Victoriei si ii da telefonul Barbarei care astepta ca fiica ei sa raspunda si sa ii spuna ca e bine si ca vine spre casa, insa aceasta nu raspundea. Barbara mai formeaza inca de trei ori numarul fiicei sale, si tot acelasi raspuns.
- Mara, ceva s-a intamplat. Doamne, unde poate fi fiica mea?
*In acelasi timp.
Victoria zacea ranita si inconstienta pe soseaua rece, sangele curgand pe fruntea ei, iar langa ea era telefonul care ii mai lumina fata atunci cand mama ei suna. Pana si ploaia se oprise, un ultim tunet auzindu-se in departare.
Dupa cateva zeci de minute, cateva sirene de politie si de salvare sparg linistea noptii si ajung la locul acidentului, impreuna cu descarcerarea. Cei de la descarcerare isi facusera treaba, dezmembrand cateva parti ale masinii facute zob, iar doctorii au scos-o pe Victoria si au pus-o pe o targa.
- Raportez: Accident pe drumul ce leaga Bucuresti de Buftea, victima este o femeie alba, cu varsta aproximativ 20 de ani, ranita foarte grav la cap, probabil si sangerari interne.
- Verifica daca are acte de identitate!
- Sefu, repede. E Victoria, fiica avocatului Roberto Spencer.
- Du-o imediat in ambulanta, trebuie sa ajungem cat mai repede la spital. Sunati-i parintii!
*Perspectiva Victoriei
Ai spus-o? “Te iubesc, nu vreau sa traiesc niciodata fara tine, tu mi-ai schimbat viata!” Ai spus-o? Cred ca mereu e important sa le spui celor de langa tine cat de mult ii iubesti, si cat de importanti sunt pentru tine, pentru ca, cine stie, poate maine nu vom mai fi aici. Viata e scurta, asa ca gandeste mai putin, si fa mai mult. Pentru ca asa reusesti sa ramai in viata. Atunci cand te doare sufletul atat de tare, incat simti ca nu mai poti nici macar sa respiri, asa ramai in viata, amintindu-ti ca, cumva, intr-o zi, nu va mai durea asa de tare. Amuzant, asa-i? Pentru ca, pentru mine, viata poate lua sfarsit chiar in aceasta seara.
Deschid larg ochii si vad ca ma aflu pe un coridor lung, unde totul este alb. Inaintez si vad cum pe fiecare perete al coridorului apare, ca intr-un tablou, cate o secventa din viata cuiva. La o privire mai atenta, vad ca e chiar viata mea: Aniversarea celor 10 ani, primul concert cu corul scolii, calatoria la Paris alaturi de mama si tata, banchetul de clasa VIII, seara cand am fost incoronata ca Miss Boboc, imagini cu mine, Ale si Anita distrandu-ne, prima intalnire cu fostul iubit, ziua cand tata mi-a facut cadou masina care m-a adus exact in locul unde ma aflu acum si imagini chiar din ziua de azi: eu si Bogdan in curte, conversatia cu mama, povestea Marei si ultima imagine, Bogdan alaturi de fata aceea in parc si accidental de masina. Da, acum stiu cum am ajuns aici. Dintr-o data, vad ca acel coridor lua sfarsit. Toti expertii spun ca ar trebui sa fie o usa, o lumina puternica, care ar trebui sa te duca spre cealalta parte a coridorului, insa acum era…O oglinda. Ma uit la oglinda din fata mea si ma vad chiar pe mine, insa…diferita. Eu, cea din oglinda, purta un corset negru, peste care avea o bluza din dantela, si o pereche de pantaloni si ghete cu toc, toate negre. Parul imi era aranjat in bucle superbe, iar pe ambele maini aveam cate doua inele. Amuzant, pentru ca eu “cea reala” purta o rochie sau haina alba, pana in pamant, eram desculta si aveam parul drept. Eram palida si cand mi-am pus mana pe frunte am vazut sange. Intr-o fractiune de secunda, intind mana pentru a atinge oglinda insa exact in momentul cand degetul meu aratator face contact cu sticla rece, oglinda se sparge in mii de bucati.
Dintr-o data…
Un nou capitol ^.^ Sper ca v-a placut ! Daca vreti sa va dedic un Capitol spuneti-mi .
Kesses ! :*
