I'm not an angel

Capitolul 2

   Îmi deschid încet ochii din cauza razelor de soare prea puternice și rămân împietrită. Eram cu adevărat pe pământ! O caut din priviri pe Emma și o vad la fel de buimăcită ca mine.

   Hotărâm să ne plimbăm puțin pentru a ne familiariza cu acest loc. Totul era atât de diferit. Plecând de la parcurile pline de verdeața și de animale, la casele oamenilor care îți furau ochii datorită culorilor deținute de ele. Cerul era de un albastru atât de puternic, încât puteai să rămâi hipnotizată privindu-l toată ziua. Dintr-o dată, ceva rece cade pe obrazul meu, chiar dacă era destul de ciudat, se simțea plăcut.

— Kim, ai simțit și tu? întreabă rapid Emma uitându-se nedumerită la mine.

— Da, ce se întâmplă? Suntem atacate de ceva? ma uit eu speriată în jur.

— Cade din cer, dar dacă acea chestie urmează să îmi strice părul, voi face urât! spune prietena mea, la care eu încep să râd.

   Și cu astea spuse, chestiile alea reci și ude cad din ce in ce mai des, obligându-ne să alergăm pentru a ne adăposti undeva. Hainele noastre sunt ude, este un sentiment ciudat, un sentiment pe care nu îl mai experimentaserăm niciodată.

— Em, ce e asta? întreb eu încă nereușind să îmi dau seama cu ce ne confruntăm.

— Se numeste ploaie, spune o voce misterioasă.

   Din întuneric, se apropie agale de noi un băiat brunet cu o statură destul de înaltă. Ochii lui negri străluceau chiar și în întunericul care începea să ne învăluie. Mi-am întors forțat capul pentru a nu continua să mă holbez la frumusețea care îl acapara. Încerc să scot o vorbă, însă băiatul mi-a luat-o înainte.

— Eu sunt Davis, păreți puțin cam speriate. Ați văzut vreo fantomă sau ceva? spune el aproape râzând.

   Râsul lui era unul frumos sau mai degrabă un chicot. Era frumos, nimeni nu putea contesta asta. Însă era ceva ciudat la el.

   Înainte să apuc să spun ceva, Emma mă apucă de mâna și mă trage în spate. Mă uit la ea confuză, neștiind de ce a reacționat în halul ăsta.

— Nu am văzut nicio fantomă, doar pe tine, demonule! Ce? Crezi că nu îți putem simți duhoarea de demon de la o poștă? zice blonda aproape țipând.

   Nu îmi venea să cred cum de nu mi-am dat seama ce este el, am fost antrenate pentru astfel de situații. Am fost hipnotizată de aspectul lui, nu pot să cred că sunt atat de proastă.

— Stați calme, voiam doar să vă ajut, dar văd că nu se poate, spune el în timp ce dă să plece.

— Stai! mă trezesc eu vorbind. Chiar avem nevoie de ajutor, spun fără să gândesc. Avem nevoie de un apartament în care să locuim.

   Emma mă strânge din ce în ce mai tare de mâna și îmi șoptește să tac. Dar dacă voi tăcea, vom ajunge să dormim pe stradă. Atunci când am plecat de acasă, se pare că nu ne-am gândit la acest aspect destul de important.

— Un apartament zici, ah? Aveți noroc, stiu un loc în care ați putea sta, spune el uitându-se doar la mine.

   Surprinzător, sunt calma. Nu îmi e frică deloc, chiar dacă ar trebui. Asta e destul de ciudat, simt că pot să am încredere în el.

— Arată-ne unde este acest loc, zic eu puțin prea entuziasmată.

— Kim, taci odată! Este demon, nu ne putem încrede in el! mă apostrofează Emma îngrijorată de purtarea mea.

— Și ce vrei să faci, vrei să rămâi pe stradă? Nu ai decât, eu mă duc! o articulez eu deja țipând.