I'm not an angel

Capitolul 13

Sunt sigură că doar eu am putut să întârzii din prima oră, în prima zi de liceu. E doar vina fetei enervante care era plastificată. Mă uit la profesor câteva secunde, după care mă uit la Kayla rugând-o din priviri să spună ceva.

— Încă aștept să vă aud scuza pentru care ați întârziat la ora mea, spune profesorul și bate din picior cu mâinile încrucișate la piept, vizibil iritat.

— Ne scuzați că am întârziat, dar traficul...

Încercă Kayla să ne explice, dar nu puteam sta fără să spun nimic. Plus că niciodată nu am suportat oamenii care cred că doar problemele lor sunt importante. Nu are de unde să știe prin câte chestii poate am trecut ca să reușim să ajungem la ora lui idioată.

— Nu e vina noastră! îmi ridic eu ușor tonul. Dacă școala asta ar avea oameni mai civilizați, am fi ajuns la timp, rostesc încrucișându-mi brațele. Deci nu ete vina noastră.

Kayla se uită la mine și sunt sigură că și-a dat o palmă mintală din cauza mea. Mă uit de la Kayla, repetându-mi gestul anterior, la profesor, care părea la fel de surprins ca restul clasei.

— Deci avem o guralivă printre noi, spune el zâmbind. Să vedem dacă o să mai ai chef de vorbă la detenție după ore.

— Nu am cum, după ore am C.A.M, deci îmi pare rău, dar nu vă pot face pe plac, spun zâmbind triumfător.

Simt cum Kayla îmi prinde brațul și începe să îl strângă din ce în ce mai tare în speranța de a mă face să tac, dar nu e vina mea că profesorul e idiot.

— Stai calmă, drăguță, poți face detenție liniștită și după C.A.M. Sala în care se face detenția este deschisă non-stop, termina el.

Simt cum nervii mei sunt întinși la maxim, dar nu mai apuc să spun nimic pentru că prietena mea mă trage până la ultimele 2 locuri din clasă că să ne putem așeza în liniște. După ce profesorul își continuă ora, Kayla îmi dă una peste cap informându-mă că dacă vreau să supraviețuiesc aici, trebuie să învăț să tac.

Îmi întorc privirea spre fereastră, care în momentul de față e extrem de interesantă. Aș putea să o privesc ore în șir. Mai bine decât să ascult ce reacții chimice mai are profesorul să ne prezinte sau să ascult morala Kaylei.

— Măcar poți să auzi și tu când se termină ora dacă pe mine oricum nu mă asculți? mă întreabă ironică prietena mea.

— Scuze, spune eu încă uitându-mă pe geam. Doar că mă intrebam cine sunt oamenii aceia? întreb arătând cu degetul pe geam niște oameni care patrulau în costume gri.

— Ei sunt gardienii, răspunde simplu prietena mea după care ieșim din sala de clasă.

— Gardieni? De ce ați avea nevoie de gardieni? întreb confuză rotindu-mi capul pentru a-i vedea încă o dată.

— Kim, suntem în Iad. Chiar dacă suntem doar adolescenți, suntem capabili de lucuri oribile, iar ei sunt aici pentru a încerca să evite aceste întâmplări în incinta școlii.

Nu mai spun nimic și mergem mai departe pe holul lung și plin de adolescenți. Următoarele ore au fost liniștite, așa că nu am avut alte întâmplări neplăcute. Orele sunt aproape de final și am învățat un sigur lucru, să nu mănânc prea multă mâncare de la cantină, e groaznică.

Acum mergeam alături de Kayla pentru a îmi arăta unde se află sala C.A.M. Sincer îmi este puțin frică, nu m-am luptat cu nimeni niciodată, deci nu cred că sunt prea bună la asta.

După ce ajungem îmi iau la revedere de la K, nu înainte de a îmi ura baftă. Lăsată singură, intru în sală pregătindu-mă psihic. Este o sală imensă vopsita în alb, iar pe jos sunt saltele roșii. Sunt sigură că eu chiar o să am nevoie de saltele. Îmi mai rotesc puțin ochii prin sală până dau de un băiat care mă privea amuzat.

— Numele mea este Aiden, iar tu ești Kim, stiu, mi-o taie el când eram pregătită să îmi spun și eu numele. Directorul m-a repartizat pe mine pentru a fi profesorul tău, deci, sincer, sper să ne înțelegem bine și să nu îmi porți pică în cazul în care îți vei pierde vreo parte a corpului.

— Poftim? întreb eu impacientându-mă deja.

— Doar glumesc, dar e posibil să te mai lovești, încearcă el să mă calmeze, dar nu reușește.

Mă uit din nou plictisită în jur, după care mă uit la el. Brunet, ochii negri, buze mari, sprâncene clar nepensate. Totuși, este ceva la el care mă face să îmi aduc aminte de mine. Îmi ridic privirea spre ochii lui și realizez că tot ce făceam de 5 minute era să mă holbez la el.

— Totuși, nu crezi că este posibil să scap de cursul ăsta? întreb în speranța de a nu fi realizat ce făceam înainte cu câteva secunde.

Fără să apuc să fac vreo mișcare, îl vad pe Aiden dându-mi un brânci care m-a făcut să îmi pierd echilibrul și să mă aflu acum pe jos. Îmi ridic privirea spre el nedumerită, așteptând o explicație.

— Regula numărul 1, nu pune întrebări idioate, spune chicotind.

Super, până și chicotitul lui este perfect.