Am pierdut sirul acestor povesti.
In fiecare zi exista o poveste picanta, in fiecare zi exista dragoste...in fiecare zi exista o poveste...calma sau tumultoasa, ametitoare, extazianta sau agonizanta, usor picanta...dar asa e viata mea, zi de zi.
Si pentru moment ma rezum doar sa o traiesc. Fara exagerari in cuvinte. Doar sa o traiesc.
Si daca imi doresc ceva, e sa ajung sa traiesc povestea in fiecare zi de acum incolo...sa nu vina vremea in care ea sa nu mai existe si sa vreau sa scriu despre ea.
Niciodata nu suntem prea batrani, niciodata nu suntem prea grabiti sau prea blazati ca sa traim astfel de povesti. Viata este asa cum ne-o facem si ne da exact atat cat ii dam sansa sa ne dea.
Stiu, majoritatea ne petrecem pauza de pranz intr-o cafenea draguta sau intr-un restaurant in trend.
Eu vreau sa-mi petrec pauza de pranz plimbandu-ma intr-o padure. E mult prea frig pentru tinuta office, cararea nu este facuta pentru tocurile mele...dar el ma saruta, ma lipeste de un copac, face dragoste cu mine acolo...sau se multumeste sa ma dezbrace in masina, sa ma traga peste el...sa ma iubeasca...sa ne iubim.
Cine mai are nevoie de cafenele si restaurante?
Oare nu visam toti sa ne zica cineva: Fa dreapta pe drumul asta!...sa ajunga intr-un colt parasit de lume...sa i se spuna: Te iubesc, te vreau!...sa faca dragoste in mijlocul zilei, in mijlocul lumii...lumea sa fie doar a lui?
Toti visam asta. Dar e greu, am devenit comozi, nu am gasit omul care sa ne spuna asta, sa ne faca sa vrem toate astea.
Eu l-am gasit!
