Încerc să îmi deschid ochii, dar nu pot. Îmi simt pleoapele foarte grele, deschisul lor părându-mi imposibil. Pot auzi tot ceea ce se petrece în jurul meu, dar nu mă pot mișca. Ce se întâmplă?
Încet, încerc din greu să mă trezesc, ceea ce și reușesc.
Primul lucru pe care îl văd este o lumină orbitoare, ce mă face să nu vad câteva secunde. Îmi întorc încet capul, încercând să mă ridic în șezut, dar mă apasă o durere îngrozitoare. Mă uit încet în jur, și văd că sunt într-un spital.
-Ce nai..zic în gândul meu. Cum am ajuns aici?
Încerc să îmi pun gândurile cap la cap și acum îmi amintesc. Eram cu Andrei într-un taxi, și am făcut accident.
-Andrei..încep să strig.
Acum o observ pe mama. Stătea lângă patul meu, pe un fotoliu, dormind. La auzul meu, ea s-a trezit, uimită.
-Dragă, zice ea cu lacrimi în ochi. Te-ai trezit, ce bine! Credeam că te voi pierde! Sunt așa fericită!!!
-Cât..cât timp am stat aici?
-Trei..trei luni. Ai avut un accident foarte grav și ai ajuns în stare critică. Nu credeam că vei supraviețui. Slavă domnului!
-Cum este Andrei? Unde e?
-El..el e încă în comă. Nu e într-o stare prea bună.
Am rămas uimită. Lacrimile au început să îmi inunde ochii, eu plângând în hohote.
-Vreau să îl văd!
-Dar..abia te-ai trezit. Nu te-ai recuperat. Trebuie să mai aștepți.
-Te rog..
Mama a chemat asistenta, care m-a condus în salonul iubitului meu. Arăta groaznic. Era plin de vânătăi pe tot corpul, piciorul îi era rupt, iar mâinile pline de arsuri. M-am năpustit peste el, m-am trântit pe pat, l-am îmbrățișat strâns și am început să plâng.
-Andrei..sunt aici! Te rog, luptă. Nu pot să te pierd, țin mult prea mult la tine. Te rog. Ești puternic, mai puternic decât crezi.
L-am sărutat pe obraz, lacrimile curgându-mi în continuare.
Apoi, dintr-odată, și-a deschis ochii.
