Apusul Destinului

7.

M-am trezit mai odihnita ca de obicei văzând ca este ora unu amiaza. Darcio avea un zambet tamp pe fata si se uita spre tavan de parca acolo ar fi cea mai buna si amuzanta piesa de teatru.

-Sper ca eu sunt motivul acelui zambet.

-Mereu tu esti sursa fericirii mele, iubito. Te..

-Te rog sa nu ma intrebi daca ma simt bine. Nu regret asta Darcio, a fost excelent si ma bucur din suflet ca am avut curaj sa fac asta.

-Micuta mea. Da, mi-e frica sa nu te fi ranit, sa nu-ti fi reaminti de trecut, dar nu pot spune ca regret ca acum esti cu totul a mea.

Respir adanc si ii zambesc cat de tare si sincer pot eu. In gând imi apare Marie pe patul de spital cu o perfuzie in mana. Imi este frica, dar nu pentru sanatatea fetei, ci pentru siguranta si libertatea fratelui meu. Sunt egoista ca nu ma gandesc la viata unei persoane si ca imi doresc ca ea sa traiasca doar pentru ca fratele meu sa nu putrezeasca intr-o celula, dar ura mea asupra acelei fete intrece orice urma de mila.

In camera intra tata cu o privire posaca fara a ne privi pe niciunul dintre noi.

-Fata a iesit din coma. Răsuflăm amandoi in sicron de parca ne-am fi tinut respiratia ore in sir. Dar are amnezie partiala, continua papa dupa ceva clipe de tacere?

-Si asta ce inseamna?  Il intreb repede in speranta ca totul sa se aseze cumva in favoarea noastra.

-Nu isi aminteste ultimii cinci ani din viata, implicit nu stie de existenta niciunuia dintre noi sau de a altor persoane pe care le-a cunoscut in acest interval de timp.

Fac ochii mari si zambesc instant. E vie si nu mai stie nimic. Multumesc ca ai batut-o, Darcio.

-Si cu mine cum ramane?

-Nu are cine sa depuna plangere impotriva ta, iar tatal ei este foarte fericit sa acum se poate juca cu mintea ei cum isi doreste.

S-au aliniat planetele si de data asta pentru noi. Asta vreau sa sper.

-