Greșeala care mi-a adus fericirea

Ședința cu părinții

   Chiar dacă destinul a făcut ca mama să-mi fie și director, nu poate lipsi de la întâlnirea cu părinții-care era inevitabilă după un asemenea moment-, fiind mai în măsură decât  dna dirigintă să dețină cuvântul.         
   Aveam emoții.
  Mi-era rușine de părinții colegilor mei.
  Mi-era rușine că am făcut-o pe mama de râs, deși nu făcusem ceva grav, dar pentru mine era inadmisibil și putea fi evitată această întâmplare neplăcută ...
  Mă comportam ca o ipohondră...
Aș fi vrut să fiu mai stăpână pe situație, mai indiferentă, dar conștiința nu mă lăsa, având în vedere că viitorul meu era în joc.

  Azi nu am vorbit cu Jay la liceu, așa că hotărăsc să mă plâng la el:
- Jay, e o situație dificilă pentru mine. Nu vreau să-mi imaginez ce părere are mama ta despre mine. Mi-e rușine să mă afișez in fata părinților... Mi-e greu!
- Băi, Adda! Termină! Mama te-a înțeles , nu e genul ăla să critice după aparențe ! Stai liniștită! Nu te mai panica! Poate vor rezolva profesorii să nu ți se scadă nota la purtare. Poate vor fi îngăduitori având în vedere reputația pe care o ai tu în liceu: cea mai bună elevă!
*"Să nu ți se scadă"...se gândea la mine... doar la mine...ar fi putut spune"să nu ne scadă"; oh, ce băiat!*
- Nu mai există nicio reputație... Nu vor fi îngăduitori, Jay!
- Vom vedea. Îți iau pentru mâine niște cireșe ca să te mai liniștești, ce zici?
-Dintr-acelea mari?(spun eu minunată)
- Daa! Vrei?
- Oh, siguuur!
- Hai, acum liniștește-te!

  L-am lăsat cu seen, pentru că nu eram capabilă să întrețin conversația, chiar dacă a încercat el să mă înveselească.

  Plângeam de fiecare dată când mă întorceam de la liceu, de ce?!... Nu mă mai machiam excesiv, mă bucuram pentru asta, deoarece nu mai eram ca altele, eram pur și simplu EU! Așa cum eram odată și eram mult mai apreciată..
Îmi luasem ca stereotip pe cele mai jalnice din clasă... Îmi pierdusem principiile...Ajunsesem să fiu o oarecare
Neglijam și învățătura și comportamentul meu. Nu mă mai diferențiam cu nimic. Efectiv, această întâmplare m-a trezit la realitate. Am luat atitudine! Nu mai pierdeam timpul în pauze cu "divele" clasei, nu mai făceam pe bufonul. Mă axam pe învățat, chiar daca nu mă puteam concentra în totalitate, pentru că eram demoralizată.
  Eram în acel moment când ne dorim să avem o mașină a timpului... Mi-aș fi dorit să călătoresc în timp înainte de întâmplarea aceasta și să nu mai fac ceea ce am făcut.
  Ziua a trecut repede, printre milioanele de gânduri care se zbăteau în mintea mea, chiar dacă timpul mi-l ocupam cu diverse activități școlare, gândurile tot la întâmplarea aceea erau... poate puțin si la Jay...de ce nu?! Son visage est comun, puțin mai înalt decât mine, brunet, ochii căprui, un zâmbet de copil pătrunzător; la corp arată bine, nu e ieșit din comun sau ceva aparte; per total are o figură comună, însă are un caracter frumos.

  Mă trezesc, opresc alarma, ce ciudat! de obicei mă trezeam înaintea alarmei! o.k....merg la baie, în casă nu e nimeni, nici măcar frati-miu în patul lui dormind. Am strigat tare CE SE ÎNTÂMPLĂ?! 
Plec la școală șoseaua era un lac roșiatic în care se vedea că se zbate ceva/cineva în el. ERAM EU! Nu m-am speriat, mi-am continuat drumul până am văzut că șoseaua se întregește, trebuia să ajung la liceu, nu puteam rata ziua aceasta, bănuiam că mama deja a plecat, iar tatăl împreună cu fratele meu au plecat la antrenament, dar...nu o fi văzut lacul? Ajung in stația de autobuz sperând să întreb pe cineva ce se întâmplă. Ciudat...Nu trecea nici măcar o mașină pe stradă... Nu zăresc nimic. Deja trecuse mult timp de când așteptam, am hotărât să o iau pe jos, nu puteam lipsi. Mă uit la cum sunt încălțată, pentru că începuse să mă doară picioarele, am observat că nu aveam nimic în picioare, iar îmbrăcămintea mea era sumară, mă uit înapoi, pentru că mă gândesc să mă întorc să mă schimb, însă în urma mea se formase un lac roșiatic imens... Nu mă mai puteam întoarce. Eram panicată simțeam cum îmi bate inima. În cele din urmă ajung la liceu. Sunt așteptată de o doamnă pe care nu am mai întâlnit-o, nu știam că mă așteaptă, dar intuiam, deoarece atunci când m-a văzut a venit valvârtej la mine și mi-a băgat unghiile în gât lipindu-mă de clădire, repetând în continuu"Doar tu ești de vină!".

  M-am trezit brusc, respirația mi-era anevoie, m-am uitat la ceas era 06:50, încă cinci minute până sună alarma. În aceste cinci minute am încercat să mă liniștesc, pentru că ziua în care părinții lui Jay și ai colegului meu care a filmat, a sosit.
   Mă îmbrac elegant: tricou alb, deoarece era prea cald pentru cămașă, sacou negru, blugi negri, balerini negri, pentru că, de altfel, era prea cald pentru pantofi.
  Înainte să plec îmi verific telefonul; am un mesaj de la Jay:
- Bună dimineața! Să mă anunți când vii ca să îți dau cireșele!
- Binee!
  Eram relativ relaxată, uitasem și de vis chiar.
  Mă apropii de liceu și-mi țin promisiunea de a-l anunța pe Jay că în scurt timp voi fi în fața liceului.
- Aproape am ajuns!
- Te aștept la intrare.

  L-am zărit din autobuz, era într-adevăr la intrare. Mă căuta cu privirea până a venit un prieten al lui și l-a distras.
  Ajung în fața lui. Îmi înmână cireșele și ne fixăm cu privirea. Mă simțeam ca o fetiță care primește cireșe de la cineva mai mare , pentru că ea nu ajunge la crengile copacului. Pot spune că m-a cucerit cu niște cireșe. I-am mulțumit. Aș fi vrut să-l pup pe obraz, dar deja intrasem la oră și nu am mai vrut să pierd timpul. Faptul că l-am văzut și am interacționat cu el, m-a destins. Eram mai relaxată. Nu mai eram atât de încordată din cauza ședinței.
  A venit ora pe care nu o așteptam. Mă rugam ca mama să fie prinsă în trafic. Mă rugam să fie ocupată cu birocrația, dar...Universul nu a fost de partea mea acum..., însă ședința a decurs normal. Privirile mamelor băieților nu mă săgetau, nu erau reci. Mama m-a apărat discret, însă nu era nevoie, pentru că nimeni nu m-a atacat. Cu toții am fost învinovățiți, perfect normal. După ora aceasta, m-am calmat.
  În decursul acelei zile, nu m-am mai  intersectat cu Jay, deși când deschidea cineva ușa mereu întorceam capul sperând că va intra el sau că-l voi zări pe coridor...Cutia Pandorei!

  Ajung acasă și îi dau mesaj lui Jay după ce mănânc cireșele
- Ce cireșe bune!!!! Au fost delicioaseee!!!
- Mă bucur că ți-au plăcut!
  Apoi am mai vorbit de regretele pe care le avem că ne vor scădea nota, pentru că am fost informați că asta este măsura pe care trebuie să o aplice, iar eu nu voi mai fi președinta liceului și nu voi mai avea dreptul să particip la ședințele CJE.
  Primesc mesaj de la David...