Îmi place singurătatea. Mă face să mă simt bine,fericită,liberă... Dar nu am fost mereu așa. Înainte obișnuiam să ies des cu prietenii.. Mă rog,înainte obișnuiam să am prieteni.. Obișnuiam să socializez,să îmi fac o mulțime de prieteni ușor.. Dar m-am schimbat.. Nici nu mi-am dat seama.. Nu mi-am dat seama când am început să mă simt incomod în prezența mai multor persoane,nu mi-am dat seama când a început să-mi fie atât de greu să comunic cu ceilalți sau când am descoperit adevărata frumusețe a singurătății și am început să mă întâlnesc cu ea din ce în ce mai des.. Nu pot să neg că nu mi-e dor de viața mea de dinainte,o viață în care zâmbeam întruna,o viață în care mă încântau cele mai mărunte și nesemnificative lucruri și când credeam că lumea e la fel de inocentă și bună la suflet ca mine și ca cei dragi mie.. Ce copil naiv.. Îmi e dor de acea viață,dar nu pot nega,de asemenea, nici sentimentul unic pe care-l simt,senzația de nedescris de libertate și o liniște și pace interioară profundă pe care mi le oferă unica mea prietenă,singurătatea...
