Câteodată.. Pur și simplu,mă urăsc. Îmi urăsc chipul,îmi urăsc corpul pentru că nu sunt perfecte,îmi urăsc inima pentru că mă face să sufăr,crezând prea mult în oameni și lăsându-se afectată prea ușor când aceștia pleacă,îmi urăsc mintea,pentru că nu mă lasă să dorm noaptea. Mă face să mă gândesc, noapte de noapte,la tot ceea ce se întâmplă ziua,la trecut,la viitor, apar grijile,apar insecuritățile mele,apar atacuri de panică,apare anxietatea, apare "depresia",cum obișnuiesc eu să-zic. Dar nu cred că e chiar depresie.. Poate e doar o stare proastă. M-am gândit la asta. Dar cât de mult poate ține o stare proastă? M-am gândit și la asta. M-am gândit să încerc să îmi distrag mintea de la această stare proastă,să socializez, să-mi fac noi prieteni,să ies,să-mi trăiesc viața,să fiu la fel de activă,veselă și liberă pe cum îmi place să mă cred.. Dar nu.. Nu am reușit. Ceva mă reține de fiecare dată. Ceva nu mă lasă să fiu fericită și să scap de această "stare proastă". Ceva.. Nu știu ce e acel ceva.. E ceva care mă face să mă gândesc întruna la trecut,deși în același timp îmi spune să trăiesc prezentul,e ceva care mă face să iau în considerare des gândul de a dispărea și a lăsa în urmă doar amintiri și lacrimi,dar tot acel ceva îmi fură curajul de a o face..Poate nu e depresie,dar cu siguranță nu e nici ceva de care voi scăpa prea ușor.
Acel ceva.. E probabil cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat vreodată.. Acel ceva mă face să duc zilnic un război cu mine însămi,război care zi după zi,pare tot mai greu de câștigat..
