Am stat unul lângă celălalt toată noaptea și am discutat. Cu cât vorbeam mai mult cu atât simțeam că încep să îl cunosc cu adevărat. Soarele începea să răsară iar pielea mea era mai uscată decât un deșert în miazăzi.. Ne pregăteam să plecăm dar m-a străfulgerat un gând. Dacă nu îl mai puteam vedea niciodată?! "Minseok, da-ți tricoul jos.." Nu știa de ce, dar m-a ascultat. Semnul ăla blestemat se făcuse mult mai vizibil și era adânc. Vânătăile de pe pieptul său erau mai accentuate în culoare. Era dureros...Dacă mi-aș mai folosi încă odată magia pe el se va simți bine pe moment dar sigur îl va ucide într-un timp mai scurt...dar dacă îl las așa mai mult de 3 zile nu va mai rezista...Nu puteam face nimic acum, doar să rezolv totul la timp. Trebuia să o întâlnesc neapărat. Voiam să îmi spună cum a scăpat de coadă asta nenorocită...Asta era singura soluție ca el să fie bine. Îi ardea pieptul îngrozitor...Dacă ar afla că eu sunt cauza suferinței lui s-ar schimba ceva...? Mă așteptam la o schimbare și cu siguranță îi voi spune tot dar acum, siguranța lui este pe primul loc. L-am pus să-mi promită că va fi bine până la următoarea noastră întâlnire iar o lacrimă s-a prelins pe obrazul lui. Am încercat să ignor dar evident n-am putut. După o lungă îmbrățișare ne-am decis să plecăm în sfârșit. De data asta, l-am urmărit din apă până în punctul acela. Imediat ce ne-am luat rămas bun am pornit spre casă grăbita. O dată ce m-am întâlnit cu mama i-am spus tot ce consideram eu că trebuie făcut. Nu îi venea să creadă ce tot aberam eu acolo, dar la final, cu o ezitare în suflet mi-a aprobat și mi-a spus să merg mai departe cu ce mi-am propus chiar dacă asta însemna că nu o să ne mai vedem niciodată în circumstanțele astea. Mă susținea și s-a hotărât să mă ajute...În timp ce ea îi chema pe adulți în centrul satului, m-am dus personal la prietenii mei...nu puteam să plec fără să-i anunț. (...)
Toți mă priveau cu ochi curioși, inclusiv ei. Luhan anticipa ce voiam să spun și îmi făcea semn să tac, dar nu puteam, evident. "Azkano Noya...Ce s-a întâmplat?" M-a întrebat conducătorul nostru pe un ton aspru. M-am întors la el pentru a-l saluta respectuos. "O sa fiu directă...V-am chemat aici pentru a vă cere personal să mă lăsați să plec pentru a-mi trăi restul vieții cu o persoană de pe uscat..." Expresiile lor s-au schimbat brusc și mă priveau cu dispreț. Unii erau șocați iar unii dintre ei chiar nervoși. Îl puteam observa pe Luhan cum își mușca buza inferioară și își mișca capul în semn dezaprobator. Poate am depășit puțin așteptările lui..."Ce-ce tot vorbești Azkano? Tu...îți dai seama ce ai spus acum?" ..."Persoana aceea era să moară din cauza mea așa că l-am ajutat folosind magia. De curând, am aflat că acea vrajă nu i-a făcut decât râu. E de datoria mea să fiu lângă el acum și pentru că am încălcat o regulă majoră, merit să fiu exilată. Vă rog...doar lăsați-mă să plec..." Liniște. Nu spunea nimeni nimic. Mama stătea acolo și mă privea cu lacrimi în ochi..."Azkano Karla...are ceva de-a face cu asta, astfel nu-mi explic cum și tu te afli în aceiași situație penibilă. Noya...Observ că familia voastră e una blestemată, iar dacă e așa, v-aș putea alunga chiar acum pe toți." La auzul cuvintelor ăstora m-am împotrivit imediat. "Nu! Mama, tata, bunicul...Ei nu au nimic de a face cu asta. A fost greșeala mea și mi-o asum. Vă rog să înțelegeți, doar lăsați-ma sa plec și vă promit că nu veți mai auzi de mine niciodată." Nu puteam decât să implor. Trebuia să plec de aici, fiecare minut mă va costa mai târziu..."Dacă nu vrei ca familia ta să pățească ceva..." s-a oprit pentru c\teva secunde dar apoi a vorbit iar. "...dispari din ochii noștri. Îți dau zece minute să îți iei rămas bun de la toată lumea și să pleci." După rostirea cuvintelor sale, a plecat fără să se mai uite în urmă. La fel au făcut și majoritatea sătenilor. Mama m-a luat de mână și m-a tras după ea fără să pot vorbi cu nimeni altcineva. O auzeam pe Kara cum mă striga în spate, dar am continuat să o urmez pe mama. Am ajuns acasă...Toată familia mea a izbucnit în plâns mai ales bunicul. Ăsta era momentul despărțirii noastre. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât regretul din sufletul meu creștea, așa că imediat ce mama mi-a spus cum s-o fac pe bunica să mă întâlnească, am plecat spre ieșirea din sat.
Erau acolo. La fel și ceilalți colegi cu care nici măcar nu mai vorbeam. Ma compătimeau. Kara a început sa plângă când-am apropiat de ei. "Nu și tu...te rog." am murmurat astfel încât să nu mă poată auzi. "Tu...chiar ai de gând să pleci?" Mă întreabă Lay printre suspine. "Uhm, decizia a fost luată deja. Îmi pare rău că vă las așa...O să îmi fie dor de voi." Pe cine păcălesc, nici măcar eu nu mă puteam controla. După multe lacrimi și încurajări, ceilalți s-au depărtat, lăsându-l pe Luhan în urmă. Stătea acolo și mă privea până când m-a luat în brațe băgându-și fața în scorbura gâtului meu și aproape șoptindu-mi: "Nu mă poți lasă așa...nu acum, când am realizat în sfârșit ce simt pentru tine..." De ce...de ce îmi spune asta? Nu își dă seama cât de mult îmi îngreunează situația? "Dacă vei face asta, nu te vei mai putea întoarce înapoi...Vei pierde totul; familie, prieteni. Îți vei lasă viața asta pentru un singur om?" ..."Îmi pare rău, dar pentru el aș face orice..." La auzul cuvintelor mele, mi-a dat drumul și m-a privit adânc în ochi. "Tu...chiar il iubești pe omul acela?" Mi-am împreunat mâinile la piept și am aprobat zâmbind. "Atunci, cred ca n-am nici o șansă...Ai grijă, am auzit că creatura aia e destul de periculoasă." M-am uitat confuză la el dar nu am reușit să-i răspund în vreun fel. "Sa nu îndrăznești să mă uiți, ai înțeles?! Hai, acum poți pleca..." M-a sărutat pe obraz și mi-a strâns pentru ultima dată mâna. Pornise deja spre ceilalți. Un oftat mi-a scapăt printre buze atunci când m-am întors și i-am văzut pe toți apropiații mei cum îmi făceau cu mâna și strigau, inclusiv familia mea. Mi-am luat la revedere și am plecat. Nu-mi venea să cred că nu-i voi mai vedea niciodată, dar poate, nu se va termina totul aici.
În toată zona de vest răsuna dintr-o data o voce melodioasa glăsuind cântecul acela...Era mama. Acel cântec se presupunea să îl cânți atunci când cineva drag este pe moarte, pentru a-i demonstra că-i ești alături până la sfârșit. Plângeam în hohote și voiam să mă distanțez din ce in ce mai mult pentru a scapa de toate emotiile adunate in mine acum...Cred ca asta era sfârșitul vieții mele de sirena... "Îmi pare rău...Promit că nu vă voi uita..."
________________________________________
Sorry, sorry, sorry. Late update. T^T
