-Tu esti...Zalkazes?!
Am impietrit efectiv cand am scrutat cu atentie ceea ce era in fata mea. Un monstru, mi-am zis. Fasii de lumina au cuprins-o dintro data iar, in toata splendoarea ei, a facut o miscare ce-a adus-o atat de aproape de mine incat credeam ca o sa lesin. Fata ei era la cativa centimetri de a mea. Voiam sa fug, sa scap de acolo. Dar, ceva imi spunea ca, in ciuda aspectului ei, nu voia sa imi faca rau. M-a analizat cu ochii aceia infioratori si a vorbit intr-un final cu o voce sumbra, ascutita.
-Inca una, hm? Se pare ca sangele vostru e predestinat uitarii ! Ai aceleasi trasaturi ca si ea: ochii aia sticlosi, statura, culoarea solzilor...chiar si felul in care iti tii maxilarul incordat te da de gol. Sa nu mai vorbesc despre curajul tau. Interesant. Cu ce iti pot fi de folos, draga mea ? Sau, ma poti lasa sa ghicesc.
Rasul acela batjocoritor mi-a rasunat in orice unghi al corpului. Si cum se presupunea ca trebuia sa tratez o astfel de situatie? 'Calm si hotarat', asta imi spunea mama mereu cand eram in situatii incalcite. Dar..cum..?
-Inainte sa imi spui sau sa-mi ceri ceva, vocea aceea a rasunat din nou, trimitandu-mi fiori pe sirea spinarii, vreau sa stii ca nu-ti pot da garantia ca vei scapa intreaga de aici.
Tremuram si pentru prima data simteam ca imi este teama pentru viata mea. Dar, daca totusi muream...de ce sa nu risc? Am fost uimita de raguseala cu care am rostit primele cuvinte...
-Poate arati ca un monstru oribil si infricosator, la afirmatia aceea brava am auzit un marait iesindu-i din coltul gurii, dar, in adancul sufletului tau, stii ca nu vrei de fapt sa imi faci rau. Nu arati, dar pot ghici ca traiesti in disperare. Ai fost alungat acum mult timp din cauza altora, tu practic nu ai avut nici o vina ca te-ai nascut asa. Aspectul si asa-zisele tale puteri ti-au decis traiul. Iar tu, ai puterea de a decide traiul altora. Mi se pare o afaracere corecta intr-un fel. Tu defapt, nu poti ignora disperarea cuiva care vine si-ti cere ajutorul, nu-i asa? Nu vrei sa traiasca ca tine. Pentru o fractiune de secunda am vazut expresia fetei sale miscandu-se...poate aveam dreptate sau poate risc prea tare...Te rog ! Nu mai pot pierde timpul. Iubitul meu este pe moarte din cauza mea. Vreau sa ma transformi in om, cu pretul vietii mele de sirena. Sunt gata sa renunt la tot, trecut si prezent, prieteni si familie...Dar, urechile mi-au fost infundate iar cu chicotitul acela straniu.
-Fata proasta ! Cum de poti avea curajul de a veni aici si a pretinde lucruri despre viata mea apoi sa implori mila ? Nu ai pic de demnitate...
Simteam cum totul se prabuseste peste mine, simteam ca nu mai puteam sa respir si imi tineam cu greu lacrimile in frau. S-a terminat. Toata incercarea asta a fost in zadar se pare.
-Ai dreptate...La dracu, chiar asa este! Nu am deloc demnitate. Dar mai bine sa n-am demnitate decat sa nu am deloc suflet. M-am inselat. Cred ca pana la urma esti o creatura si atat. Cei care te-au izgonit aveau si ei dreptatea lor si nu ai cum sa-i invinuiesti pentru ca esti asemeni lor si...
-Destul! A fost un raget de furie, mahnire, durere...pare-se ca am atins o coarda sensibila. Toate vietatile din jurul nostru au luat-o la goana si am simtit cum s-a cutremurat pamantul, chiar daca pentru cateva secunde. Nu mai puteam vedea nimic. Tot intunericul s-a lasat acolo, in locul acela si cu el, ma afundam si eu in umbre, dar vocea lui a rasunat in negrul intens ca o sageata ce te strapunge fix in inima. Inceateaza, copile. Nu stii absolut nimic! Nu esti decat o pustoaica careia ii place sa pretinda si sa enerveze.
-Parintii ti-au fost ucisi pe loc, si cu ei, au mai fost si altii...Stii cum e sa pierzi pe cineva fara sa ai de ales, fara sa poti face nimic...atunci de ce..? Si nu m-am mai putut abtine. Poate era prea tarziu deja...
