Au trecut zile de la incident și nu făceam altceva decât să stau în camera mea sau să înot de una singură. Mama simțea că e ceva în neregulă, dar am hotărât să o ignor pentru o perioadă. Mi-a sugerat să mă vad cu prietenii mei. I-au mărturisit că le este dor de mine și că sunt îngrijorați deoarece nu i-am căutat după ce m-am întors. Până la urmă, cred că era o idee bună. Poate, puteam uita de el chiar dacă pentru puțin. "Mamă, mă duc..." i-am zâmbit mamei iar aceasta a dat din cap în semn de aprob. "Ai grijă draga mea." M-a mângâiat pe păr și mi-a zâmbit înapoi. Nu voiam să se îngrijoreze, dar cum îi puteam spune de necugetările mele? Am ieșit din cameră grăbită și în drum, m-am întâlnit cu Luhan. "Noya!" Zâmbea larg. A înotat iute către mine și m-a luat în brațe. "Așa îți tratezi tu prietenii?! Ce s-a întamplat cu tine? a trecut aproape o săptămână de când ai venit și nu ne-ai anunțat în niciun fel." Nu puteam, trebuia să-mi adun toate gândurile negative legate de incident și să scap de ele, să uit..."Îmi pare rău, am avut niște probleme." Chiar îmi părea, am aplecat capul pentru a nu-mi vedea expresia feței dar, l-am ridicat imediat când am simțit mâna lui sub bărbia mea. "Hmm, îti sclipesc ochii diferit. Unde îți este albastrul ăla jucăuș din ochi?! Fața ta spune îngrijorare, teamă și tristețe. Noya, ce se întamplă?!" Mă cunoștea atât de bine, nici măcar eu nu îmi puteam da seama dacă mă uitam într-o oglindă. Ezitam să îi povestesc. Nici măcar cu mama mea nu am vorbit. "Mă cunoști mai bine decît mă cunosc eu..." i-am răspuns sincer. "Normal că te cunosc, Noya! Sunt cel mai bun prieten al tău! Pot să vad când te frământă ceva. Spune-mi." L-am luat în brațe și l-am strâns cât am putut eu de tare. Cred că el era medicamentul de care aveam nevoie. Am înotat până într-un loc draguț la margine și ne-am oprit în fața unei mici peșteri unde ne-am așezat pe nisip . M-am gândit puțin iar după un timp, povestea mea a început. Nu spunea nimic, doar mă asculta și mă fixa cu privirea. La un moment dat, îmi era teamă că s-ar putea duce imediat să le zică sătenilor. Unde dispăruse încrederea mea în momentul acela? "Noya...tu îți dai seama ce ai făcut?! Lasă-mă să recapitulez. Te plictiseai atât de tare încât ai început să cânți. Cântecul tău a ajuns până la urechile omului iar acesta a fost ademenit de către tine. Practic, îl chemai la moarte. Ai fost orbită de frumusețea lui, ai cedat apoi l-ai salvat..." Idiotul. "Greșești. într-adevăr, era o persoană frumoasă...dar l-am ajutat pentru că aș fi regretat dacă n-aș fi făcut-o." Ce tot vorbea...frumusețea băiatului era incomparabilă într-adevăr, dar nu asta m-a îndemnat să îl salvez. Era vinovăția de sine și curiozitatea. ''Ești sigură că într-un final băiatul era bine? Adică...magia noastră pe oamenii..." Gândurile negative iar au pus stăpânire pe mine dar nu a durat prea mult "Stai! magia funcționează când faci un contact vizual cu el, nu?! iar tu ai spus că era inconștient. Ce fel de contact ai făcut tu?!" Ok, tipul ăsta e chiar idiot. De ce trebuia să mă întrebe asta?! Nu era evident? "Aaah, asta...păi, vezi tu...eu.." Și-a ridicat sprânceana și a afișat un rânjet nemernic. "L-ai sărutat?" ..."Nu mai folosi cuvântul ăla! Nu-l consider necesar în situația asta." Nu a fost tocmai un sărut, nu? Nu. A fost ceva necesar. Pentru o cauză nobilă. Sper doar... ca el să nu fi simțit nimic. Serios...aș vrea să îmi pot controla bătăile inimii acum. Era frustrant. "Hahaha, ce-i cu fața asta? a fost primul tău sărut? Nu mi te pot imagina, sincer.'' Râdea cu poftă de unul singur. Mă uitam la el...și îmi era milă. "Oh, mai taci!" Ne ridicăm amândoi să plecăm dar el tot nu se putea opri din râs. Era chiar atât de amuzant? A continuat să mă tachineze tot drumul până la casa lui Lay, unde trebuia să ne întalnim toți. Se pare că nu am putut uita de el nici măcar o secundă.
Minseok P.O.V
"Minseok?!" Aud vocea profesorului. Mă întorc și îl văd făcându-mi un semn cu mâna. "Da, domnule profesor?!" După expresia feței lui se părea că.."Proiectul tău a fost uimitor. Descrierea peisajului pe care l-ai pictat...am simțit că am trăit momentul citind rândurile tale." Nu a-ți fi vrut să trăiți acolo în momentul acela..vă asigur. "Vă mulțumesc.". Îl salut respectuos și ies din clasă. Vreau să uit tot, dar pur și simplu nu pot. Nopțile sunt necruțătoare! Abia pot dormi cum trebuie. Fața fetei...atât de aproape de a mea, nu mi-o pot scoate din cap. As vrea să cred că a fost un vis, dar nu pot. Vocea ei caldă înca îmi răsuna în urechi. Voiam să existe. Exista undeva, dar voiam să existe lângă mine. Să o analizez din cap până în picioare și să îi mulțumesc dacă într-adevăr ea m-a salvat. Voiam să o întalnesc. Am decis ca în fiecare lună pe data de 12 să mă duc în același loc cu barca. Știam că e absurd și prostesc. Nu putea apărea din senin de nicăieri, dar poate, mintea mea o să se mai limpezească și voi afla niște răspunsuri la întrebările mele.
Ajung acasă, îmi arunc rucsacul pe canapeaua din living și mă duc în camera mea. Mă izbesc în patul moale și un oftat îmi scapă printre buze. Chiar mă gândeam mult, huh?! Karla intră în cameră fară să se deranjeze să bată...Se afișează iar cu fața aia."Dragule, ai avut probleme la scoală?" De ce ar crede asta? Eram un elev model..."Nu, din câte țin eu minte." Se așează pe marginea patului și se uita fix în ochii mei. "Atunci care e problema?! Și nu mă minți, Minseok." Oh, deci și-a dat seama că e ceva. "M-ai crede nebun dacă ți-aș zice..." Puteam simți că era într-adevăr interesată de problema care mă macină. Se poate numi problemă?! Hmph.."Uite, Karla..În noaptea aceea, cât am lipsit, s-a întamplat ceva...nici măcar eu nu-mi pot explica ce. Stăteam în barcă și îmi făceam schițele pe foaie iar în următoarele secunde, eram în apă, lipsit de orice apărare. Simțeam cum mă prăbușeam și cum îmi pierdeam conștiința. Credeam că o să mor..." Îi puteam observa schimbarea bruscă a expresiei. Era socată. M-a îndemnat să continui făcând un semn scurt din cap "...mă trezesc ca dintr-un vis, pe aceeați barcă, complet detașat de lume, fară control asupra corpului. Parcă mă trezisem din morți." Iar schimbarea aia bruscă. Era confuză că.. nu știa cum am scăpat? "Minseok, ce ai simțit când îti recăpătai conștiinta? Ai simțit ceva, nu?" M-a întrebat deodată. Simțeam cum îngrijorarea ei s-a îndreptat către altceva. " Păi...să zic că era o căldură sufocantă și pieptul îmi ardea. Stai! Cred că încă mai am asta." Îmi dau jos tricoul și îi arăt cicatricea de pe partea stângă a pieptului meu. Era un fel de ...legatură sau un nod cred. "Fiind mică, nu am observat-o mai înainte și.." m-a întrerupt imediat. Acum era speriată?! "Minseok, nu ai observat pe nimeni când te-ai trezit? sau să fi simțit prezența cuiva?" ..."Cred că era o fată..." Ce e cu schimbarea asta bruscă de atitudine? Karla...ea știa ceva? Dar cum să știe?! Ce mama dracu'...capul mă durea în cel mai mare hal. Nu mai aveam loc de alte întrebări în mintea mea acum. Nu aveam un răspuns concret nici la celelalte. "Ceea ce contează acum este că ești aici și sănătos, Minseok. N-nu știu ce s-a întâmplat de fapt, dar cred că a fost un miracol de la Dumnezeu." Mă sărută apoi pe frunte și iese din cameră. Bun, asta e ciudat. Mă întorc pe partea cealaltă a patului și îmi închid ochii. Aveam nevoie de somn. Chiar aveam...
Karla P.O.V
Am intrat imediat în camera mea și am încuiat ușa în urmă. Nu putea fi adevărat, nu? Semnul de pe pieptul lui Minseok e același ca cel a lui Yoon. M-am așezat în pat tulburată. Trebuia să mă gândesc la ceva. Trebuia să stau de vorbă cu Mareen, trebuia să găsesc o cale... Viața lui Minseok e în pericol...
________________________
Sorry if it was lame. ^^' Aștept păreri. :3
