Weird (✔)

Capitol aniversar

       — Domnule Sadle, mai este nevoie
să chemați persoane?

      Frustrat de situație îmi trec o  
 mână prin păr, privirea 
blocându-mi-se pe peretele de un alb  
imaculat. Încerc să îmi spun toată
 lista invitaților în minte, dar fără
 niciun rezultat pentru că simt cum
presiunea îmi apăsă umerii cu o
 greutate de neînchipuit, atunci când
 îi aud oftatul plictisit al celui   
responsabil de sala în care se va
derula evenimentul.

      În ultimul timp s-a pus extrem de
 multă presiune pe mine din cauza
 pregătirilor de parcă nici nu am mai
 avut timp să respir în tot acest timp.

       — O să revin cu un răspuns cât de
 curând posibil, spun eu urmând să
 îmi trec o palmă peste față, epuizat.

      Aud un mormăit plin de plictiseala
  al angajatului. Îi înțeleg starea 
aceasta din cauza faptului că mă
ajută cu tot de ceea ce am nevoie de 
mai bine de o lună. Și mai tot timpul
pare că sunt din ce în ce mai
nehotărât cu fiecare aranjament ales.

      Îmi așez telefonul pe biroul alb
atunci când închid apelul,
aruncându-mi privirea peste foile
mici pe care am notate îndatoririle 
mele pe ziua de astăzi.

      Nici nu știu de unde să încep.
 Parcă cu cât duc la capăt mai multe
  lucruri, cu atât apar mai multe. De
 parcă se înmulțesc în mod excesiv,  
de parcă mă scufund tot mai mult în
 pregătiri.

      Pe unul dintre bilețele reușesc să
  citesc ,,Du costumul la spălătorie", pe
altul ,,Predă banii pentru spălarea
  costumului", iar pe
  altul ,,Întâlnește-te cu Sierra".

      După ce îmi mai mut privirea de  
câteva ori de la un bilețel la altul 
decid să mă ocup prima data de cele
  două obiective pe ziua de azi.

      Așa că mă ridic de pe scaun
îndreptându-mă spre dressing, acolo
unde găsesc costumul meu așezat pe
 un umeraș. Acesta este alcătuit
 dintr-o cămașă albă, un sacou negru
 și un papion negru care este
accesoriul pe care l-am ales pentru
 această ocazie specială. Apuc   
 umerașul de cârlig și mă îndrept cu
 el spre biroul meu, acolo unde îl așez
 pe masa mea de lucru.

      Mă duc înapoi lângă scaunul pe
 care am stat așezat cu doar câteva
 clipe în urmă, dar nu mă așez pe el, 
ci îl feresc din drumul meu spre
 sertar. Îl deschid, începând apoi să
dau la o parte toate documentele și
 foile la o parte. Când găsesc plicul cu 
 banii pentru curățătorie, zâmbesc
 ușurat că nu s-au pierdut, dar mai e   
 un motiv pentru care colțurile gurii 
mi s-au arcuit. Privirea mi se
blochează pe un o foaie împăturită
 de două ori, în a cărui existență se
 află întipărit un scris pe care nu l-aș
 putea uita nici dacă aș vrea sau mai
 bine zis un scris care aparține unei
 persoane pe care nu aș putea a o  
uita.

      Ca printr-o transă, parcă fermecat
de aceea foaie pe care am ținut-o cu
 atenție așezată în obiectul de mobilă  în toți acești opt ani, las plicul cu
 banii la o parte, pe birou, pentru a
avea mâinile libere pentru
 scrisoarea care m-a făcut să mă
 întreb deseori de cum iertarea mi-a
fost oferită atât de ușor, scrisoarea
 care mi-a oferit libertate prun
cuvintele scrise în ea, scrisoarea  
care mi-a arătat diferența oamenilor  
și bunătatea de care unii pot da
 dovadă, scrisoarea care mi-a arătat
 că iubirea e pretutindeni și că nu
 trebuie să îmi frică să o simt și eu, că  nu e nevoie să îmi fie teamă că voi  
strica tot ceea ce e frumos.