Arta nebu-niei

cu poezia te lovești în moalele capului

mi-am izbit poezia de
moalele capului
atunci când am crezut
că e prea târziu să
mai fac ceva
să mă tac
între atâtea și
atâtea oase
afumate bucăți de cuvinte
care nu își găseau
nici unde locul
și care nici acum nu vor să iasă
de pe unde și-au făcut un loc
căruia nu îi spun casă
deși a trecut atâta timp
astea așteaptă să se facă
două decenii și pace
acum nu mai pot zice nimic
fără să mișc un os
dacă n-am permisiunea lor
nici nu pot respira
atât de strânsă mă țin
acum nici nu a trecut
ce vor ele să treacă și
eu acum aștept
toată grămadă
și-mi pică genele
dar ochii nu-s acolo
dorm pe afurisita de poezie
care are nevoie de tăcere
și-auzi se dă de ceasul morții
că-i a mea și că
nu o pot schingiui
curând voi putea
să-i fac ce vreau
fără să am gene
ochii sau
o bucată de creșeter
voi putea să-i pun
în loc de dinți bucăți
de coastă ca să observ
și la final să simt
cât o durea
astă devenire
care nu are nici zori
nici miez de noapte
și e pe atât de bolnavă
că orice atingi pe lumea
asta  da'
nu ai ce face
că nu te scapă nimeni
și niciunde
nici măcar
un principiu din ăla filosofic
cu colți de lup și gheare ascuțite
nu nu ai cum să scapi
din beci și acolo
am să te țin până
când oasele își schimbă
locul ori
oamenii n-or mai fi cum sunt
ei în cele mai multe văgăune
și cuțitele le vor fi inutile
că vor spinteca cu dinții
orice bucată de carne
care nu-și are locul
pe lumea asta
și de cealaltă de care
nu zice nimeni nimic
om vedea când
se vor fi sfâșiat unul
pe altul și
cu oasele lor
ale mele nu au scăpat
încă de poezie ori
cum cred eu că
nu o să trăiesc să le
văd scăpând de ea
și de vorbe în vânt
așa că mă gândesc
să le pun ochi
să vadă cât de
fără sfârșit e
cât le ține legat
și țintuit
îți lovește moalele capului