Arta nebu-niei

alubrion

sfârtecă-ți lumea
și dă-o la câini
nu e nimic bun în ea
și oamenii care o locuiesc
nu sunt decât
imitații șubrede
ale umbrelor
din cava aia de
care se povestește des
stinse după ce focul
s-a potolit
și toți au fost dezlegați
nu e greșit să-ți dezlipești
de tine propria piele
și apoi să rămâi
un șir construit
ca să mori în chinuri
alții au făcut-o și
chiar au fost fericiți
ultima dată când
am făcut-o
am devenit
ceva mai mult
decât am sperat
am văzut imaginea
unui om zăcând pe podea
într-o mare de scrum
și cu durerea
că
nu și-a dat drumul
mai devreme la
a doua piele
pe care noi o ținem
în buzunar
niciodată
nu o să îi dăm drumul
ne e mai de preț
decât viață însăși
deși nu știm ce face anume
apoi vom aluneca
la cele din smoală
să le vedem
și mai cu seamă
să ne vadă ele pe noi
ce am ajuns
când toți am fost
eliberați din strânsori
prin urmare
lăsați în lumea largă
să ne zdrobim creștetul
și să ne cruțăm celelalte oase
pentru a fi costruite
ziduri din ele
de parcă noi înșine
nu ne-am fi născut
cu semnul „nu treceți"
pe frunte
dar acum
suntem pe cale să avem un sens
să ne sărutăm prima muncă de prisos
și apoi să rândem
ca și cum am vrea
să îmbucăm pâinea
noi fiind circul
celor care s-au dat cu capul
de pereți fără
ca nici măcar
să fi văzut asta vreodată