Frica de oameni! Iubindu-l pe El

Capitolul unu

Încerc să mă ridic din pat, deoarece este timpul să mă pregătesc pentru liceu, dar îmi este destul de greu din cauza durerii care provine de la rănile căpatate aseară de la fratele meu sau de la persoana care se presupune a fi fratele meu. Nu am înțeles   niciodată de ce se comportă atât de urât cu mine și nici nu am să o fac, nu i-am făcut nimic, dar el mereu s-a comportat așa cu mine, mereu a fost respingător și recalcitrant în preajma mea. Cine ar vedea situația noastră nici nu ar spune că sunte frați, ci mai degrabă s-ar gândi la noi ca la doi străini care se urăsc, dar doar el mă urăște, eu chiar încerc să-i înțeleg comportamentul și acțiunile, am să sper în continuare că se va schimba și că mă va accepta ca soră. Am încercat să vorbesc și cu mama despre el, dar amândoi au aceeași atitudine rece și mi-a spus că nu poate face nimic pentru a-l scimba, tipic ei, nu a intervenit și nu mi-a luat niciodată apararea în fața lui uneori am impresia că nu m-au vrut. Mama este foarte distantă de mine, cât despre cum se comportă cu mine are o atitudine asemanătoare cu cea a lui Derek, fratele meu, dar nu m-a lovit până acum și nici nu ar da impresia că ar vrea s-o facă. Comportamentul lor față de mine s-a înrăutățit după moartea tatei, tot după ce acesta a murit au apărut și  loviturile din partea lui Derek, la început au fost doar niște simple bruscări, iar pe parcurs s-au agravat până am ajuns să am corpul plin de vânătăi. Dar să lasăm baltă subiectul ăsta pentru monent.Continui să mă pregătesc pentru liceu, după ce mă îmbrac și îmi fac rutina de dimineață, mă asigur că am inhalatorul și cobor pentru a lua micul de jun. Intru în bucătărie și o găsesc pe mama ca își bea cafeaua, era îmbrăcată și aranjată ceea ce însemna că trebuie să plece la birou.

– Bună dimineața! o salut, mă privește cu ochii ei negrii și mari care exprimă raceală, dar deja m-am obișnuit cu aceeași privire glaciară pe care mi-o arată zilnic.

– Bună dimineața! îmi răspunde pe un ton distant și rece, mai ia o gură de cafea și se uită din nou la mine, parcă știind că vreau să-i spun ceva. Își împreunează degetele lungi și subțiri care sunt pline de inele, cum de altfel și la încheietura de la mâna stângă se afla un ceas și două brățari. 

– Aș vrea să te rog dacă poți să îmi cumperi azi noi cartușuri pentru inhalator, deoarece am mai rămas doar cu zece pufuri sau dacă nu să îmi dai mie să cumpăr.  Îmi frământ degetele în timp ce aștept cu o mică frică raspunsul ei.

Mama este o persoană destul de schimbătore și poate izbugni în orice secundă când ceva o supără, cum ar fi și faptul că trebuie să dea bani în plus pe tratamentul meu, chiar dacă lucrează într-un birou situația noastră financiară, din spusele ei, nu este una foarte bună. Totuși în ciuda atitudinii ei, mama, este o persoana foarte frumoasă, părul ei brunet care îi ajunge pâna la jumatatea spatelui, cu o față ca de păpșă cu buze subțiri și fără niun coș sau rid , slabă cu un corp de invidiat  și înaltă cu picioare lungi, care o fac să arăte ca un model. Spre deosebire de ea, eu sunt scundă cu ochii albaștrii,  părul meu este  șaten deschis și destul de slabă, unii spun că sunt prea slabă.  Eu și mama nu ne asemănăm deloc, nici cu tata nu semăn, când eram mică îmi spunea că semăn foarte mult cu sora lui, că avem acelașă chip, din păcate nu știu cum a  arătat mătșa mea, doarece ea a murit căt eu încă eram bebeluș, iar tata nu avea nicio poză cu ea. Mereu îmi povestea cât de puternică a fost, pe când mama nu a suportat-o niciodată spunea de ea că a fost o stricată, dar eu nu cred din spusele tatei era o persoană minunată. Dar revenid.  mama îmi atrage mereu atenția să nu mai mănânc atât de mult pentru că sunt slabă.

Mama mă străpunge cu privirea și într-un final decide să îmi răspundă.

–  Îți voi lua eu dacă am timp săptamana asta, nu cred că ai nevoie de noi cartușuri  atât de urgent, te descurci tu cu zece pufuri, hai că trebuie să plec că am întârziat din cauză că am stat să iți ascult ție prostiile. îmi spune destul de nervoasă în timp ce își ia geanta și se îndreaptă spre ușa.

– Dar chiar am nevoie de un cartuși nou, te rog, nu îmi ajunge acestă jumătate de doză, te rog mamă! o implor, am foarte mare nevoie de un nou cartuși, astfel o să ajung la spital, doarece am crize de astm destul de dese, iar fără inhalator în timpul unei crize nu știu ce se poate întâmpla. 

– Tu nu auzi că nu am timp și nici bani pentru prostiile tale, te descurci tu cumva. țipă și iese din casă trântind ușa și eu mă sperii din cauza sunetului.

Acum ce o să fac? Cum o să mă descurc? Încep să plâng. Nu, nu am timp pentru așa ceva, încerc să mă calmez, tremur, palmele îmi transpiră și încep să tușec, trebuie să mă calmez, trebuie să mă calmez, îmi tot repet dar degeaba simt încetul cu încetul cum nu mai am aer, mă duc cu greu la în camera mea și îmi iau inhalatorul și inspir. Stau căteva minute pentru a-mi revenii coplt. Nu e prima oară când am atacuri de panică care îmi induc și criza de astm, de aceea am spus că sunt cam dese. Atacurile de panică au aparut după ce Derek și-a început abuzul fizic față de mine, el este o persoană foarte violentă mai  ales atunci când bea. Dar acum trebuie să rezolv problema cu cartușele pentru inhalator, cel mai bine ar fi să mă angajez, nu e prima oară când mama refuză să îmi cumpere cartușe, în plus dacă o să am banii mei o să îmi pot cumpăra și haine, deoarece multe dintre ale mele nu mai sunt bune cu ocazia asta nu o s-o mai stresez pe mama în legătură cu banii și așa nu o să îmi mai reproșeze că risipește bani pe tratamentul meu. Îmi iau ghiozdanul și plec la liceu.

În drum spre liceu am văzut un anunț de angajare la o cafenea, care este destul de aproape de casă. Îmi iau cărțile din dulap și mă duc în clasă. Mă așez ca de obicei în ultima bancă, mereu am încercat să ma fac neobservată, dar a fost în zadar, toți colegii mă știu drept tocilara ciudată cu astm, mai fac unii dintre ei comenterii me seama mea dar îi ignor. Mă numesc ciudată, doarece nu am niuciun prieten în clasă  darămite în liceu, sunt o fire foarte timidă și adaptez foarte greu în locurile noi, iar pe lângă asta nu pot comunica cu persoanele necunoscute, ceea ce-i include și pe colegii de clasă, da nu pot comunica cu ei, îmi este frică să fiu încojurată de persoane necunoscute, mi-a fost foarte greu să mă adaptez în școală,  dar cu timpul m-am acomodat. Antrofobia, adică frica de oameni o am de mică, nu știu din ce cauză am căpătat-o, dar am învățat să trăiesc cu ea. Termenul de tocilară nu știu de la ce vine, da am note bune, dar nu interacționez cu profesorii în timpul orelor, aceștia știu despre problema mea așa că sunt îngăduitori cu mine.Orele trec destul de repede, iar eu acum  mă  îndrept spre cafeneaua din anunț. Sper doar să pot lua postul și să mă comport normal în preajma celor de acolo. Ajung la cafeneaua respectivă și stau căteva minute în fața ușii pentru a-mi face curaj, într-un final intru. Nu era foarte aglomerată ceea ce mă mai liniștește. Mă de fata care stătea la casă, dar păstrez o anumită distanță, mai mare decăt cea necesară.

– Bună! Cu ce te pot ajuta? mă întrabă după adaugă un zămbet.

– B.bună! Am văzut anunțul de angajare, mai este disponibil?