Cuvinte fermecate

Cuvinte fermecate - II

Nu mi-ai răspuns la bilet, de fapt, nici nu mă așteptam să o faci. Te-am privit din depărtare cum îl deschizi timidă. L-ai citit cu ochii sclipind. Nu ai luat în seamă cuvintele așternute acolo, dar știu că sufletul tău este de altă părere.

Ai privit peste tot în jurul tău în speranța că ai să mă zărești. Și ai făcut-o. O secundă, însă a fost suficient ca inima mea să bată ca o nebună! Zâmbetul tău sincer mi-a umplut sufletul de bucurie.

Nu sunt chiar un anonim, sunt doar un suflet străin. Te plac de prea mult timp, ca să mai ascund ce simt. Nu sunt genul bad-boy și totuși, fac parte din același grup. Uite, deja ai un mic indiciu. Mai mult de atât, nu am să-ți spun. Deja e și prea mult.

Azi ai fost mai fericită, cel puțin asta am observat eu. Nu știu ce s-a întâmplat în sufletul tău, dar mă bucur că nu mai urlii de durere. Ba mai mult, ai zâmbit mai mereu. De vină sunt eu sau cuvintele mele?

Am o întrebare... De ce nu porți culoare? Ai hainele atât de întunecate, că mă gândesc mereu: oare așa-i și sufletul tău?

Au trecut primele ore, de parcă nici n-au fost. Așa vor trece toate. Fiindcă la tine mă gândesc mereu. În ora de mate, ai lăsat capul pe spate și m-ai observat... O clipă, dar mi-a fost atât de greu...

Voiam să te ating suav și să-ți spun câteva șoapte. Dar nu am avut cum, am fost prea departe. Ai oftat și te-ai redresat. Profesorul a observat, probabil, de aceea te-a și ascultat. Exercițiul n-a fost greu și l-ai rezolvat repede ce-i drept. Ai zâmbit satisfăcută și ai plecat din nou în bancă.

Cât timp ai fost la tablă, am putut să te observ, să te analizez și să te fotografiez, în mintea mea bineînțeles. Ai un corp de invidiat, de parcă la sală l-ai lucrat. Știu că-ți place să alergi, mai ales în serile reci. Și eu le ador, poate nu e întâmplător. Ne-am întâlnit de câte ori, dar nu am vorbit decât prin ochi.

Ești o fire timidă, deși la școală te prefaci a fi dură. Nu am înțeles niciodată acest comportament al tău. Probabil vrei să te ascunzi de ce-i rău.

Îți spun sincer, și eu am încercat, dar am eșuat. Răul de care am dat, m-a schimbat. Atât de mult a făcut-o că distrug tot ce-mi iese în cale. Dar cu tine, vreau să fiu altfel, să îmi vezi sufletul și abia apoi chipul.

Nu mă căuta, nu ai să mă recunoști! Prefer să-mi ascund identitatea. Nu e chiar atât de importantă. Aș vrea să mă placi pentru ceea ce transmit, nu pentru un simplu chip.

Dar hei, nu te întrista, căci va veni vremea când mă vei vedea. Acum, zâmbește, vreau să fii fericită, nu mai vreau privirea aia tristă!

Și te rog, nu uita, eu voi fi mereu umbra ta!

La fel ca și data trecută, îi las biletul în dulapul de la școală. O să-l citească, știu asta, căci mereu o face, chiar și atunci când nu se simte bine. Mai ales atunci când nu se simte bine...