Cuvinte fermecate

Cuvinte fermecate - III

Wow, ce schimbare, astăzi porți culoare. Nu mă așteptam și sincer, ești și mai atrăgătoare!

Radiezi de fericire, iar asta, e numai de bine! Mă bucur că mi-ai ascultat cuvintele. Îmi înseninezi minutele.

Încerci să radiezi de fericire, dar ochii valsează în dezamăgire. De ce te-ai așezat singură la masă? Unde sunt prietenele tale când ai nevoie de o îmbrățișare?

Nu am avut curajul sã vin eu, așa că, l-am trimis pe prietenul meu. I-ai zâmbit stângace și l-ai luat în brațe. Am privit din depărtare cum între voi, rãsare o undã de dorință. M-am blestemat în gând pentru lașitatea mea și, probabil, am scãpat câteva înjurături și cu vocea puțin mai ridicatã. Ți-ai întors capul și privirea ți-a cãzut asupra mea.

Nu m-ai privit decât cinci secunde. Da, am numărat în gând, voiam sã știu cât de mult poți sã mă privești. Apoi, te-ai uitat la colegul meu ce era lângă mine. Ai ridicat o sprânceană și ți-ai reîntors din nou capul spre prietenul meu. Evitând din nou contactul cu mine.

Ceea ce nu știi, este că acele cinci secunde au fost cele mai lungi clipe din întreaga mea viață. Acel moment, atât de scurt, am simțit cã pot să trăiesc fără să respir. Știu că, în momentul când vei citii aceste cuvinte, nici nu vei ști despre ce vorbesc. Ai trecut pe lângă mine fără să-mi arunci o privirie și au fost trecută abia câteva minute, iar acum, sunt deja câteva sute.

Într-una din pauze, voiam să vin la tine și să-ți spun cât de bine îți stă cu acea rochițã albă. Da, mi-am fost făcută în sfârșit curaj ca să te abordez. Dar n-am avut acest noroc și asta mi-a dat de înțeles că nu e momentul oportun. Erai așezată pe banca din fața clasei, cu picioarele peste cele ale unui băiat. Văzând imaginea dată de voi, mi-am pierdut orice urmă de curaj.

Sunt printre cei mai respectați bãieți din liceu și totuși, nu am avut curaj sã vin la voi. Poate e mai bine așa, nu cred că ești pregătitã să ști cine sunt cu adevărat.

Când am văzut cum vă priviți, mi-am dat seama că este noul tău iubit. M-a deranjat atât de tare acea imagine, încât am fugit în sala de sport și am început să dau cu pumnii în sacul de box. M-a deranjat că n-am fost eu în locul acelui băiat. În timp ce boxam cu sete și potolindu-mi dracii din cap, chipul tău vesel mi-a apărut în fața ochilor. Și atunci, am căzut jos, în genunchi. Mi-am dat seama că te vreau fericită, chiar dacã nu în brațele mele.

Știu că va veni și ziua când vei zâmbi printre săruturile și mângâierile oferite de mine, dar până atunci, te las să fii a lui. Știu că nu va dura prea mult!

Am scris aceste rânduri cu durere în suflet, dar cu o pace ce începe să mă învăluie din ce în ce mai mult. O iubesc de mai bine de doi ani fără să spui ceva, cuiva. Iar dacă eu am putut să fiu cu alte persoane în timp ce gândul îmi zbura la ea, are tot dreptul din lume să fie fericită, chiar dacă nu sunt eu cel care o face să zâmbească.