Cuvinte fermecate

Cuvinte fermecate - VII

Aleg să mã pregătesc mai mult decât de obicei. Îmi fac un duș rapid și de îndatã ce mă șterg cu prosopul de stropii de apã, mă dau cu deodorant și-mi trag un tricou peste cap. Îmi iau pantalonii de trening și îmi aranjez pãrul cu ajutorul gelului special pentru asta.

Încerc să mã încurajez singur, spunându-mi cã nu e cine știe ce mare lucru, că am doar o simplă întâlnire -care nu-i nici pe departe o întâlnire- cu o fată. Am avut cu zecile și niciodatã nu am simțit ceea ce simt acum, în acest moment. Numai gândindu-mă la ea și îmi simt palmele cum îmi transpiră.

Ajung sã mã mustrez singur, pentru cã mã simt atât de emoționat, dar conștiința mea se ocupă deja de asta. Realizez că de la ea, n-am mai simțit pentru nimeni asta. Îmi vine să râd când îmi dau seama că este prima fatã după care am umblat eu și nu invers.

Ce m-o fi atras la ea?

Indiferența ei? Impasibilitatea cu care trecea de fiecare dată pe lângã mine fãră să-mi arunce mãcar o singură privire?

Îmi este de ajuns să-mi pun o singură întrebare, ca alte zeci să-și facã apariția în mintea mea nebună. Nu știu ce m-a atras la ea, dar de un lucru sunt sigur, a reușit să-mi spargã orice barieră și să-mi ajungă acolo unde doar o singură persoană a fost capibilă de asta.

Aveam vreo opt ani când i-am promis iubire eternă ei, Ellei. Tot atunci, i-am oferit o brățară, ce am făcut-o chiar eu, stângaci ce-i drept, dar important era, cã a fost fãcută de mine și i-am promis că am să-i devin soț atunci când vom ajunge maturi. Timpul a trecut, iar noi am crescut. Am mers la aceeași școală și eram în aceeași clasă, până când a ajuns timpul sã ne despãrțim. Am luat-o fiecare pe cărări diferite. Ea a visat din totdeauna sã devină o actriță celebră, iar eu, ei bine, niciodată n-am avut vreun vis anume. Poate și de aceea mã aflu la acest liceu de limbi strãine.

Deși în ziua când a plecat mi s-a frânt inima, nu am fost capabil să o rețin, să-i strivesc aripile și s-o țin lângã mine. Am suferit, până am început să-mi dau seama că indiferent unde va fi, va avea un loc special în inima mea. Timpul a avut grijă și de sufletul meu rănit și mi-a dat o a doua șansã la iubire. Nu știu de ce n-a fãcut-o mai repede, probabil nu eram încã capabil de asta, dar azi, sunt fericit că inima mea a lãsat locul altei persoane în ea.

Ella, este bine, am mai vorbit de câteva ori în acești ultimi ani. A ajuns acolo unde își dorea și de îndatã ce va termina liceul, va ajunge steaua care visa să devinã.

Gândurile mele au fugit atât de departe, că nici nu mi-am dat seama când am ajuns la liceu și de îndatã ce am pãșit dincolo de porțile de la intrare, pașii mei și-au croit drum înspre partea din spate a imensei clãdiri.

Cercetez fugitiv locul și când privirea îmi cade asupra trupului micuț ce stă rezemat de tulpina copacului, inima mea începe sã batã cu repeziciune.

Cine spunea că bãieții nu au aceleași stãri ca și fetele când sunt îndrăgostiți, habar nu avea despre ce vorbește. Pentru că Doamne, inima mea mai are puțin și-mi va ieși din cutia toragicã. Poate cã da, nu ne expunem sentimentele atât de des, dar atunci când o facem, reușim să șocãm mai mult de o persoanã și nici cã ne pasã asta.

- Bunã. Mai ciudat de atât nici cã aș putea să abordez o fatã. Doamne, zici că mi-ai furat abilitãțile de a cuceri fetele.

- Hei. Pare la fel de timidã ca și mine, deși de obicei nu e deloc așa.

Câte minuni poate sã facă iubirea...

- Nu credeam cã ai să vii! Și sunt sincer când spun asta. Chiar nu credeam că îmi va rãspunde cererii.

- Curiozitatea e mare, știi?
De fapt, voiam să mã asigur cã nu mã înșel și ești chiar tu, bãiatul din spatele cuvintelor fermecate pe care le primesc.

O micã roșeațã apare în obrajii ei și-mi dau seama cã e la fel de emoționatã ca și mine. Și când credeam cã nu va reuși să mã mai surprindă... Pun pariu că cine ne vede, va spune că sunt cel mai idiot pãmpãlãu și că nu-mi merit locul printre durii școlii, dar puțin îmi pasă de asta!

- Chiar sperai sã fiu eu?

Îmi fac curaj și o întreb, cãci până la urmă, trebuie să comunic cu ea și sper eu, să-mi alung această timiditate. Doamne, spui cã sunt un papã-lapte!

- Pânã în adâncul inimii mele, am sperat să fii tu, colegul din spatele clasei, cel care îmi poate citii sufletul numai cu o privire. Cum reușești?

Ridic din umeri, căci nici eu nu știu cum reușesc să fac asta, dar pur și simplu, atunci când o privesc, îmi dau seama imediat dacă e bine sau nu. Dacă zâmbetul ce-l afișează este unul fals sau adevărat. Ceea ce este între noi, este o chimie greu de explicat.

Având o reputație destul de... -nici nu știu cum sã o numesc, ca sã nu par acel băiat ce face parte din gașca de băieți rãi-, am avut destul de multe relații. Și am schimbat, așa cum se spune, fetele ca pe sosete. Mi-am fost jurată că n-am să mai las sentimentele să-și facă de cap în inima mea, însă cea din fața mea, mi-a dat lumea peste cap.

- Știi că la începu am vrut să-ți arunc biletele la coș fără ca măcar să le deschid?

Își ridică privirea spre mine și Doamne, acum îmi dau seama de ce am fost mereu fascinat de acești ochi. Nici nu ai cum să nu fii. Ai impresia că te scufunzi într-o imensă pădure plină de alune. Are o combinație ciudată de verde-alună, una care te atrage prin simpla lor fascinație. Hazelnut, parcă așa se numește culoarea lor și Doamne cât de intensă poate să fie.

- Și de ce nu ai făcut-o?

Pierdut în privirea ei, abia dacă reușesc să vorbesc. Însă nu-mi pasă, fiindcă știu că ochii noștrii vorbesc în locul nostru. Nici nu clipește. Pare la fel de scufundată în irișii meu, precum sunt și eu în ai săi. Și stăm și ne privim așa momente întregi, fără să mai spunem ceva. Ne vorbim prin priviri și zâmbim tâmpit unul spre celălalt.

Nu-mi pasă nici când cei din grupul meu se apropie de noi și ne privesc ciudat, nu-mi pasă de nimeni și nimic, doar de momentul nostru. Am impresia că suntem într-o sferă unde nimeni nu poate intra și vedea ceea ce irișii noștrii transmit.

- Nu știu, probabil curiozitatea sau poate chiar speranța.

Aproape că-mi șoptește asta și zâmbesc. Un zâmbet sincer așa cum rar o mai fac. Însă mă bucur, căci mi-a răspuns la întrebarea adresată ieri. Zâmbesc, fiindcă ea e singura care poate să-mi dea această stare de bine. Zâmbesc, pentru că nu s-a speriat de nebunul ce zace în mine. Zâmbesc.

O prind de mână fără să-i mai spun ceva și o trag în brațele mele. E surprinsă de gestul meu și își mărește ochii spre mine. Zâmbesc mulțumit de reacția ei și îi dau după ureche o șuviță rebelă ce-i acoperea ochii. Nu cred că m-aș satura vreodată de privirea ei. Atât de inocentă și totuși sălbatică.

O văd cum își linge buzele și îi simt tremurul ce i-a pus stăpânire pe corp. Fără să mai stau pe gânduri, îmi presez buzele peste ale ei. Tresare atunci când cele două porțiuni ale corpului fac contact, dar se lasă moale în brațele mele de îndată ce îi cer permisiunea pentru mai mult. Vreau să-i gust dulceața gurii. Îmi doresc asta de atât de mult timp, încât acum când o fac, nu reușesc să mă mai satur de ea.

De dulceața ei.

De tot ce înseamnă ea.

- Te iubesc, Marina! Te iubesc așa cum nu am mai iubit nici o fată până acum! Îmi lipesc fruntea de a sa și închid ochii.

- Și eu te iubesc, băiatule cu cuvintele fermecate!