BLAKE VOLUMUL I - "Cine iubește, nu lasă!"

4.Uimește-mă!

M-am trezit speriată, dar înconjurată de două brațe groase. Lumea se învârtea cu mine, iar capul îmi luase foc. Gem de durere, trezind bărbatul din spatele meu, spre care îmi era frică să mă întorc. Mă întorc totuși, în slow motion, spre el, dându-mi o palmă invizbilă. Nenorocitul. Profitase de mine cât fusesem beată, sau drogată. Încă nu știu. Ochii săi oceanici se deschis și un zâmbet îi taie expresia dură, fiind urmat apoi de un râs în hohote.

- Ce-am făcut? spun, deprimată.

- Nimic, ai fost doar o idioată care s-a drogat, spune tăios.

- Am băut două degete de whisky.

- Asta, în combinație cu anti-depresivele pe care le ai în geantă, proasto! Spune, nervos.

- Da, și?

- Și?! Tu știi ce efecte poate avea asta?

- Tu ar trebui să știi cel mai bine, având în vedere câte droguri ai băgat în tine!

- Ai dreptate, ai tot dreptul să faci tot tu pe arțăgoasa.

- De ce ai avut grijă de mine? Să mă umilești?

- Poate pentru că am vrut să nu mori, idioato.

- Oh, ce drăguț ești tu! adaug râzând. Ce-ar fi să mă lași naibii în pace? Și să mă duci la mașină?

- Și dacă nu vreau?

- Asta va fi o problemă, spun tăioasă. Ce mai vrei? Ne-am tras-o, ești fericit, iar eu sunt fericită dacă mă duci la mașină. Încheiem acest subiect și nu ne mai vedem niciodată.

- Nu-ți fă o părere chiar atât de bună despre tine, prințesă crescută în puf.

- Prințesă ești tu!

- M-ai lovit cu replica asta. Ești penibilă.

Mă arunc pe spate în pat și izbucnesc într-o criză de nervi. Dar îmi fac timp să observ că el se ridică din pat, fiind îmbrăcat doar într-o pereche de pantaloni de trening gri și la bustul gol. Puteam să-i văd toate tatuajele. Și nu erau puține. Sau urâte.

Doamne ce nenorocit atrăgător!

Vine înapoi în cameră cu o tavă plină de mâncare. Nu îl refuz și încep să mănânc. După tăcerea absurdă, vocea sa groasă umple camera, dându-mi a nu știu câtea oară fiori.

- Ai pe noptieră apă. Ia-ți medicamentele. Și mai ai o pastilă, pentru durerea de cap.

- Mulțumesc.

Îmi iau pastilele și văd că mă privește confuz, mii de întrebări inunându-i probabil capul.

- Sunt depresivă clinic, spun tremurând. Am anxietate severă și atacuri de panică.

- De ce?

- Pentru că nu am fost crescută în puf, de aia!

Nu mai spune nimic, preferând să-și adânceasă ochii înn telefon. Telefonul meu! Îl scot din geantă, văzând multitudinea de apeluri nepreluate și doar numele lui Sebastian mă speria. Știind că deja probabil patru patrule de Poliție mă căutau. Apoi, am văzut ora. 15:00. Oftez și-mi las capul în palme. Îi simt mâna pe umărul meu, sărind ca arsă. Acesta doar râde.

- Ce naiba, zici că te-am tăiat!

- Nu, dar nu știu ce boli ai tu!

- Foarte amuzantă ești. Te rog, oprește-te.