BLAKE VOLUMUL I - "Cine iubește, nu lasă!"

15. M-ai uitat?

După două luni de la întâmplarea dezastrului, nouă puteam să spun pentru prima dată, că ne mergea bine. Sebastian și Cristina erau pe punctul de a-și face bagajele, deoarece plecau într-o vacanță de două săptămâni. Doar ei doi. Iar eu urma să rămân singură cu un cuplu și mai lipicios, adică Sehun și Justin. Nu că mi-ar fi displăcut, măcar nu rămâneam singură.
   Stăteam trântită în patul lui Sebastian, în timp ce acesta avea o mică dispută cu Cristina:
− Iubito, nu mai am loc de încă alte patru rochii, înțelege!
− Dar...
− Niciun dar! Am băgat deja două perechi de pantofi la mine.
− Nu-l lua în seamă, Criss. Mai ia-ți un bagaj, plăți in plus.
− Ai dreptate, bună idee! Spune aceasta, chicotind.
   După mulți pumni dați bagajului și fundul meu așezat pe el, pentru ca Sebastian să fie capabil să-l închidă, am răsuflat ușurați. Bagajul Cristinei era și complet și închis, ceea ce era incredibil, la câte haine își afundase în el. Dar, eram de-a dreptul extaziată pentru ea. Merita mai mult ca oricine o vacanță.
− Maia, nu uita. Treci mâine pe la birou să-i lași actele șefului meu.
− O să merg, nu neapărat pentru tine.
− Oh, serios?! Te dai la Crawford acum? Nu mi-ai văzut șeful. Îl cheamă Blaze.
− Hmm...oricât de incitant sună numele, rămân la Adam.
− Repet, nu l-ai văzut încă pe celălalt, vorbim când ajungem. Și te rog, ai grijă de tine! Nu mai avem nevoie de altă aventură.
− Poți să stai liniștit, singura aventură de care aș mai fi capabilă ar fi să mă arunc în pat și să încep un nou serial.
− Doar uită-te la milioanele de idei pe care ți le-am dat, oftează Cristina.
− Da, da, o să mă uit! Spun, râzând de ea, fiind sigură că nu mă voi uita, dar adoram modul în care încerca.
   Ne-am urcat în mașină, Sehun luând proasta decizie de a veni cu noi și de mă înnebuni cu kpop pe tot parcursul drumului. Doamne, cât de tipici pentru vârsta noastră era acum, și nu mă bucura nimic mai mult!
− Nu strâmba din nas, îți place BTS.
− Da, recunosc eu. Dar îmi plac mai mult cărțile de pe wattpad cu ei, spun râzând.
− Of, încetează! Dacă ar fi gay, deja aș fi fost cu unul dintre ei.
− Ai grijă ce vorbești, te pârăsc la Justin.
− Eh, nu e complexat, știe bine ce am acasă.
− Adică?
− Adică ne-o tragem bine, spuse fără perdea Sehun. Ar trebui să mai încerci și tu, reglează hormonii.
− Să nu revenim la acest banal subiect, Sehun, zic râzând. Am nevoie de o pauză.
− Într-adevăr. Ți-ai tras-o de prea multe ori.
− Schimbați discuția, vă rog, râde Sebastina.
− Da, scuze, frate protector, râde Sehun.
  I-am lăsat pe cei doi porumbei la aeroport, emoționată. Voiam să se întoarcă mai fericiți ca acum și mult mai îndrăgostiți, dacă se putea. Vorbisem cu Rex și îi dusesem recent mâncare în închisoare, până și el fiind fericit că se încheiase totul. Sentința îi era de cinci ani și din nefericire, Sebastian nu putea face nimic să-l scoată de-acolo. Eram tristă, gândindu-mă la situația sa, dar eram sigură că va face față. Încercam să fiu alături de el pe cât de mult puteam.
Ajunși acasă, ne-am trântit pe canapeaua di sufragerie, Sehun și Justin alegând un film la întâmplare, care ne-a făcut pe toți trei să adormim. Cred că era Pirații din Caraibe, acel film mă făcea tot timpul să adorm.
  De dimineață, m-am trezit mai repede decât ceilalți, lăsându-i să doarmă liniștiți în timp ce mă pregăteam să plec spre biroul lui Sebastian. Mi-am făcut o cafea, pe care am pus-o în termos și m-am îndreptat spre mașină. Odată ajunsă în trafic, mi-am aprins o țigară, cu o răbdare de fier. Se mergea bară la bară, iar eu numai de asta nu aveam chef. Decid să-i spun pe aventurieri, plictisită. Aceștia îmi răspund apelului video, fiind împreună, în pat.
− Ce faceți?
− Noi bine, tu în drum spre birou, sper, spun Sebastian.
− Da, calmează-te. Cred că ajung până la noapte acolo, la ce trafic e, spun, arătându-le coloana.
− Of, săraca de tine! Ce bine e să fii în vacanță!
− Cum ați găsit Thailanda?
− Perfectă, spus deodată.
− Mă bucur atunci. Aveți grijă, vă iubesc! Și trebuie să închid, începem să ne mișcăm, surprinzător.
− Te iubim! Strigă aceștia, înainte să închid apelul.
   După jumătate de oră, parchez oftând mașina, realizând că trebuie să mă întorc în aceeași coloană. Am intrat în clădire, dând peste Crawford, care arăta mai bine ca data trecută. Acum puteam să-i văd culoarea ochilor, de un negru intens.
− Bună dimineața, domnișoară Reginald. Doriți să vă conduc?
− Nu, spun ca o aiurită. Mă voi descurca. Ce mai faci? Întreb, încercând să redresez situația.
− Bine. Aștept să se întâmple ceva interesant.
− Hmm, ok, succes atunci!
− Mulțumesc, ne mai vedem.
− Sigur, adaug, zâmbind.
  Intru în lift, apăsând pe butonul ultimului etaj, dar liftul oprește la etajul I, pe ușă intrând un bărbat înalt, cu părul șaten. Freza îi era perfect aranjată, ca unui om de afaceri tânăr, care se pregătea să iasă la agățat. Pufnesc iritată când îi văd rânjetul în colțul gurii. Sigur, tipule! Atenția îmi fu atrasă de ochii săi, de un verde puternic, care-ți fura mințile. Mi-am întors privirea, lăsându-l să se plaseze lângă mine. Și-a lăsat capul într-o parte, studiindu-mă. Simțeam cămașa subțire albă de pe mine fiind deschisă încetul cu încetul, atât de intens mă privea, dar încercam din greu să-l ignor.
Când să ajungem la etajul patru, liftul începe să se cutremure, panicându-mă. S-a făcut beznă dintr-o dată, apoi s-a aprins lumina, cu liftul oprit. Vocea din difuzor nu întârzie să apară:
− Ne cerem scuze, liftul înfruntă niște dificultăți, vă vom redresa cât de curând. Mențineți-vă calmul!
− Succes cu asta, spun ironică.
− De ce? Ești fricoasă? Întreabă cu o voce dură.
− Nu, doar fac atacuri de panică, zic plictisită și încercând să fac conversație.
− De ce? întreabă.
− Pentru că am anxietate severă, nu știu! Dar nici n-am mai fost vreodată blocată într-un lift.
− Pentru mine nu e prima dată. Se întâmplă deseori, dar așa mă pot reculege. Plus, cred că am avut noroc. E prima oară când mă nimeresc cu o tipă atât de interesantă aici.
− Ha, ha! Încerci să te dai la mine?
− Nu. Sunt doar curios. Pari interesantă.
− Ei bine, nu sunt. Vezi-ți de viața ta, spun supărată. Dacă fratele meu nu m-ar fi pus să-i duc dobitocului ăluia dosarul, acum eram încă în pat, oftez.
− Cum îl cheamă pe fratele tău?
− Sebastian Reginald.
− Înțeleg. Șeful lui e un dobitoc.
− Asta spuneam și eu. I-a cerut dosarul, cu toate că și-a luat concediu. Cine face asta?!
− Cum am spus, un dobitoc.
− Și un nesuferit, adaug.
− Ai dreptate. Iar numele tău este?
− Maia Reginald.
− Maia...nu am auzit numele ăsta decât la nepoata mea. Generația ei e plină de Maia, dar cred că în a noastră ești unică.
− Într-adevăr. Am cunoscut o singură Maia care să fie de-o vârstă cu mine, în rest, doar fete mai mici.
− E un nume frumos, adaugă, cu o voce intensă.
− Mulțumesc, cred
− Bun, acum că ne-am cunoscut. Ar fi timpul să plecăm de-aici, ce zici?
− Poftim?
     Îl urmăresc în timp ce scoate o cheie din buzunar și o introduce în panoul liftului, făcându-l să pornească. Mă încrunt la el, șocată.
− Ești serios?!
     M-a ignorat, râzând. Ce enervant! Am ajuns la etajul la care trebuia să cobor și am luat-o în față, sperând să nu-l mai văd a doua oară în viața mea. Am mers spre centrul de informare, unde o tipă drăguță aranja un teanc de hârtii. A durat ceva până m-a băgat în seamă:
− Scuze, spune timorată. Cu ce vă pot ajuta?
− Îl caut pe domnul Blaze King.
− Sigur, luați-o la dreapta. Este ușa din capătul holului, scrie numele pe ea.
− În regulă, mulțumesc mult!
− Pentru nimic, adaugă zâmbind.
     Ajung într-un final în fața ușii și ciocăn, plictisită. Aud un "da" mic și intru, dând peste același timp din lift, care acum mă privea amuzat din spatele biroului de mahon. Îmi dau ochii peste cap și oftez, știind că trebuia să mă umilesc cerându-mi scuze.
− Eu...ămm, îmi pare...
− Stai liniștită. Ia loc.
    Închid ușa și mă așez în fața sa, așteptând umilința. Îi întind dosarul, acesta uitându-se peste el câteva secunde, apoi îl închide și se lasă mai adânc în scaun.
− Maia Reginald, cea care a ajutat la prinderea faimosului Axel Blake și a lui Rex Wagner, doi oameni importanți ai lumii interlope. I-ai cucerit pe amândoi?
− Axel a fost iubitul meu în liceu, iar Rex recentul, de ce?
− Ar fi culmea să renunți la băieții răi pentru unii buni, așa-i?
− Nu înțeleg la ce te referi.
− Nu mă interesa să văd dosarul tău de la facultate, Maia, spune, aruncându-mi dosarul. Îmi dau o palmă peste frunte.
− Scuze, am plecat în grabă și...
− E în regulă. Face o pauză și se uită în ochii mei. Atâta timp cât noaptea asta te vei întâlni cu mine.
− Vorbești serios? Spun, contrariată.
− Da, desigur.
− Nu se va întâmpla.
− Păcat, sunt un dobitoc nesuferit care nu va ezita să-ți pedepsească fratele.
− Mi-am cerut deja scuze...
− Nu e de ajuns, are legătură cu orgoliul meu, Maia.
− Ok. Fie! Unde mergem?
− La mine acasă, desigur. Și să nu uiți dosarul corect!
    M-am încruntat la el, așteptând să spună că glumește. Dar n-a făcut-o, ci doar mi-a spus că ne vedem la ora 20.00 și să fiu frumoasă.
    Ce dobitoc!
    Conduc în grabă spre casă, trecând de două ori pe roșu, nici că-mi păsa! Cine naiba se crede?! Nu o să mă culc cu el nici dacă e ultimul om rămas pe pământ!
    Ajung acasă, intrând fulgerător pe ușă. Sehun și Justin mă privesc lung, șocați.
− S-a întâmplat ceva? Întreabă timid Justin.
− Da, sigur. Șeful dobitoc a lui Sebastian s-a întâmplat.
− Păi? Mă întreabă râzând.
− I-am dus dosarul incorect. Și nu doar asta. Ne-am blocat în lift și l-am făcut dobitoc și nesuferit! Fără să știu că e el.
− Și?
− Și am încurcat-o. Mă văd diseară cu el. Dacă vă sun, înseamnă că sunt în pericol.
− Doamne ajută, ți-o mai tragi și tu!
− Da, așa supărată. E maxim de plăcut, râd cei doi de mine.
− Sigur, că eu sunt o femeie ușoară, Sehun!
− Nu, dar dacă e bun...
   I-am arătat degetul mijlociu și am plecat pe balcon, la o țigară. Timpul trecuse destul de repede în timp ce îmi inundasem atenția pe o carte de dragoste. Da, judecați-mă! Voiam să trăiesc și eu ceea ce trăiau acele personaje, dar uită-te cum ajung să fiu obligată să mi-o trag cu șeful fratelui meu vitreg, deoarece sunt o incapabilă pe care o ia tot timpul gura pe dinainte.
  Am ales o lenjerie neagră, sperând din tot sufletul că nu va trebui să o arăt, dar trebuia totuși să fiu pregătită. M-am machiat simplu și m-am îmbrăcat într-o rochie casual, tip hanorac și cizme peste genunchi. Primesc mesajul care-mi dă adresa sa și pornesc fără tragere de inimă spre mașină. Desigur că înainte de plecare, Sehun și Justin au țipat doar "dacă nu vii până dimineață, știm ce ai făcut!".
  După GPS, casa lui era la periferia orașului. Mă ghidez după hartă, ajungând în fața unor porți imense de fier. Las geamul jos și îmi spun numele, devenind din ce în ce mai speriată. Mă aflam în mijlocul pustiului, fără vreun om care să mă poată salva din ghearele sale, dacă încerca să facă ceva.
   Înaintez cu mașina pe un drum înconjurat de copaci și văd o casă imensă, cu două etaje, construită în stil modern. Era incredibil de frumoasă și cu gust. M-am dat jos, privind ferestrele de sticlă care ocupau toată fațeta acesteia. Bat la ușă, dar cum nu-mi răspunde nimeni, intru de una singură, vizualizând parterul. Bucătăria, sufrageria și scările care probabil duceau spre camera lui. Las dosarul pe măsuța din hol și îl caut prin celelalte camere, dar nu dădusem de el. Decid să urc la etaj, văzând că la capătul acestuia se afla o ieșire spre un balcon. Abia când m-am apropiat am văzut jacuzzi-ul, în care se afla nenorocitul. Pregătise pe măsa de lângă două pahare de vin. Bat la ușă, făcându-l să se întoarcă spre mine.
− Chiar aveai nevoie să-ți faci apariția asta?
− Te deranjează? Spune, ridicând din sprânceană.
− De ce m-ar deranja?
− Haide, intră cu mine.
− O să zic pass. Prefer să rămân uscată.
− Nu știu pentru cât timp, spune rânjind.
    Îi ignor replica perversă și-mi aprind o țigară, sprijinindu-mă apoi de balustradă. Plictisită, decid să încep conversația.
− Toate astea cu banii din FBI? Replic, arogantă.
− Nu. Cu averea părinților mei, spune râzând. Dar și cu multă muncă, ar trebui să încerci.
− Corect. La douăzeci de ani aș putea face mult mai multe cu viața mea, spun iritată.
− Nu, dar poți începe. Mi-ai adus dosarul?
− Da. Ți l-am adus. E la parter.
− Ok, atunci.
    S-a ridicat din apă, afișându-mi un bust perfect. Voiam să-mi iau ochii de pe abdomenul său, dar nu puteam, fiind prea prinsă în fantezia de a-l atinge. Îmi scutur ușor capul, făcându-l să râdă. Știa ce efect avea asupra mea și asta mă îngrozea. Mă îngrozea orice bărbat care avea un anumit efect asupra mea, darămite unul pe care îl cunoscusem de câteva ore. Dar se pare că așa se întâmpla de fiecare dată. Abia așteptam să mi-o tragă și să plece, pentru că se pare că asta-mi era soarta, oricât de mult m-aș fi luptat cu ea.
− La ce te gândești?
− La cum vei dispărea din viața mea după noaptea asta, spun, fără reținere.
− Cine ți-a spus că voi pleca?
− Având în vedere trecutul meu, cu toții o faceți.
− În trecutul tău au fost doi derbedei, criminali și mafioți. Eu nu sunt așa.
− Vom vedea noi.
− Știu că n-ai încredere deloc în rasa masculină, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă asuprești.
− Nu o să ne-o tragem.
− Nu trebuie să ți-o trag ca să știu că mă vrei.
− Ești foarte modest văd, cu o părere foarte bună despre tine.
− Nu, doar citesc persoanele în ochi. Și după expresii. Asta am învățat mult timp în școală, nu am ajuns degeaba unde sunt acum.
    A venit mult prea aproape de mine și mi-a înmânat paharul cu vin, pe care l-am băut dintr-o înghițitură. I-am provocat un zâmbet pervers, dar a plecat rapid să se îmbrace. M-am întors cu spatele la el, privind luminițele orașului. S-a lipit apoi, de spatele meu, punându-și mâinile în jurul alor mele. Am tras adânc aer în piept, simțind scânteile care apăruseră deodată cu apropierea noastră corporală.
− Îți place?
− Priveliștea? Spun, confuză.
− Nu, atingerea noastră, spune sarcastic. Aia știu că-ți place. La priveliște mă refeream.
− Da, îmi place. Cum ai ales locul ăsta?
− A fost singura casă în care m-am simțit ca acasă când am intrat în ea. Asta m-a făcut să o iau.
− Ai făcut o alegere bună.
− Haide, vreau să-ți arăt și restul.
− E ceva mai mult de-atât?
− Știi să joci biliard?
− Normal.
    L-am urmat pe coridorul lung, urcând la ultimul etaj. Mi-a arătat biblioteca, care era plină ochi cu cărți. Aveam de gând să împrumut câteva de la el. Cât de curând. Apoi, am intrat într-o sală de jocuri. Masa de biliard trona în centrul încăperii, fiind înconjurată de un birou pe care stăteau trei ecrane. Desigur. Are computer specializat de gaming. Restul locului era ocupat de o mică pistă de bowling și de o masă de poker. A luat un tac în mână și mi-a dat și mie unul.
   M-am aruncat înaintea lui să aranjez bilele, spărgându-le apoi. Introdusesem una plină.
− Haide să facem jocul ăsta mai interesant.
− Ce propunere perversă ai? Spun oftând.
− Cu fiecare meci pierdut, dai ceva de pe tine jos.
− Idem, spun încrezătoare. Joc foarte bine, să știi.
− Eu sunt începător.
    Pe dracu!
    Am mai băgat două bile, zâmbindu-i jucăușă, dar zâmbetul mi-a dispărut treptat când a început să bage bilele, una după alta, până ce a rămas la cea neagră. Dacă nu aveam grijă cum dau, sigur câștiga. M-am concentrat la gaura în care trebuia să intre bila, dar l-am simțit în spatele meu și am clacat, atingând-o prea fin.
− Ai trișat! Țip.
− Da? Cu ce? spune, părând inocent.
    Decid să nu-i răspund, deoarece m-aș fi incriminat singură și l-am privit băgând bila neagră. M-am dus spre sticla de vin și mi-am mai turnat un pahar, din care beau de data aceasta doar o gură sănătoasă. Îmi face semn râzând să mă dezbrac. Oftez și-mi dau jos rochia, afișându-mi nenorocita de lenjerie pe care nu vrusesem să i-o arăt. Se uită câteva secunde la mine și se mușcă de buză, făcându-mă să mă pierd câteva secunde.
   Următorul meci s-a derulat aproape la fel, dar atmosfera se detensionase considerabil.
− Dai greșit, spuse.
− Poftim?
− Uite, spuse, apropiindu-se de mine. Se plasă în spatele meu, simțindu-l până în măduva oaselor când mă aplecă pe masă și îmi prinse tacul în mâini. Uită-te la gaură și gândește locul în care vrei să lovești bila. Gândește, nu da din prima. Dă cu mine în ultima bilă pe care o mai aveam pe masă și se ridică, lăsând un loc rece în urma sa.
− Te-am bătut, spun.
− Știu.
    Își dă jos bluza și își afișează din nou abdomenul spectaculos. Mai beau o gură de vin, privindu-l în timp ce apasă pe un buton, pornind muzica. Am început să dansez ușor, simțindu-mă bine.
− Mă mai lași o dată să câștig? Spun, jucăușă.
− Nu, vreau să văd mai multe azi, rânjește și mă face să-mi dau ochii peste cap.
− Poate și eu vreau să văd.
− Cred că nu vei pierde ocazia.
    Mă îndrept spre el, luându-i tacul din mână și aplecându-mă în fața lui. L-am auzit înghițând în sec și am zâmbit.
− Cred că am nevoie de puțin ajutor.
     A râs și s-a aplecat deasupra mea, lipindu-mi spatele de pieptul său gol. S-a împins în mine atât de puternic, încât am spart perfect bilele, dar acum numai "uscată" nu eram. Mă ridic, întorcându-mă spre el. Simțeam nenorociții de fluturi din stomac și m-am îndreptat de spate. M-a privit câteva secunde în ochi și mi-a luat tacul, aplecându-se ușor spre gâtul meu, făcându-mă să-mi las capul într-o parte. Îmi sărută ușor pielea care ardea, apoi a băgat bilă după bilă, fără să se mai oprească nici la cea neagră. A aruncat tacul și a venit spre mine, urcându-mă cu fundul pe masă. Îmi desface ușor sutienul, privindu-mă în ochi. Îmi ling buzele, făcându-l să se lipească de mine și să-și apropie buzele de ale mele. Pură chimie.
    Am suspinat când i-am simțit buzele. Mi-am băgat mâna în părul său, simțindu-l. Sărutul pasional s-a transformat în unul haotic. Mă lăsă ușor pe spate, împingând bilele departe de noi. A coborât cu săruturile pe piept și din ce în ce mai jos, dându-mi jos lenjeria. Se ridică dintr-o dată, privindu-mă.
− Ești sigură că vrei asta?
− La naiba! Normal că vreau.
    L-am prins de blugi, desfăcându-i și atingându-l. Simțeam că iau foc dacă nu-l simt cât mai curând aproape de mine. I-am sărutat gâtul, inhalându-i mirosul care îmi provoca amețeli. Mă prinde de mâini, lăsându-mă din nou pe spate. I-am simțit mâna atingându-mi sânii, apoi clitorisul.
− Ți-am spus că nu vei rămâne uscată prea mult timp.
     Am gemut, râzând și l-am lăsat să-și continue treaba, pentru că o făcea într-adevăr magnific.