Iluzia Fericirii- VOL1

Capitolul 20

-Matei, eu sunt gata! ridic tonul în speranța că brunetul de la etaj să mă audă și să coboare și el.

Am decis să facem o plimbare prin parc în locul petrecerii mamei sale total nedorită de Matei. Plus că asta îl va ajuta și cu dependența sa, căci voia să stăm în casă toată ziua în ciuda insistențelor mele. Un mediu împânzit de copii ce radiază de fericire sunt sigură că îl va ajuta cu sevrajul în care bănuiesc că va intra în scurt timp.

Mă așez pe canapeaua din sufragerie, îndesând în ghiozdanul meu o sticluță cu apă de care vom avea multă nevoie căci am de gând să parcurg distanța mergând. Vremea însorită-i mult prea frumoasă ca să mă închid într-o mașină.

-Te ajut iubito?

Tresar când îi simt mâna rece pe spatele meu cald. Respirația sa îmi lovește ceafa a cărei păr este prins într-un coc lejer, tranzmițându-mi zeci de fiori ce pătrund în fiecare celulă a corpului meu.

-Mulțumesc, dar am terminat! mă întorc eu să îi zic, zâmbind cald.

-Bun! Asta înseamnă că putem pleca.

Aprob cele spuse de băiat cu o mișcare a capului. Îmi vâr ghiozdănelul la spate, picioarele în sandalele de lângă ușă și mă agăț de brațul prietenului meu, pășind agale pe asfaltul fierbinte.

-Sper că nu te superi că am vrut să rămânem acasă și să nu mergem la petrecerea aia sufocantă. Nu suport să ne strofocăm atât pentru a-i face pe plac mamei. Plus că după atâtea ore de aranjat, în cazul tău, stăteam pe acolo cât stăteam și după nici că ne mai întorceam la cabană.

-Nu-i nimic. Chiar înțeleg! Nici mie nu îmi prea plac petrecerile de genul. Adică nu e deloc plăcut să fii înconjurat de oameni falși care abia așteaptă să te bârfească de îndată ce te îndepărtezi de ei.

-Eu vreau să îmi petrec timpul în compania ta, iubito! Mama să mă lase cu petrecerile ei. Fix acum s-a găsit să facă una, când avem nevoie unul de celălalt! Știa destul de bine că sunt aici cu tine și ea tot face chestii de genul.

-Că tot ai adus vorba...Cum te mai simți fără acele joint-uri?

-Sincer, mă simt rău și încep să am nervi foarte mulți, însă încerc să mi țin sub control, atât cât reușesc datorită ție. Tu ai devenit propriul meu drog, Isadora!

Cuvintele sale ajung direct la inima mea ce pare că sare peste câteva bătăi.

-Te iubesc atât de mult! îi mărturisesc cu inima cât un ghem.

-Și eu te iubesc iubito!

Adevărul este că nici eu nu mă simt tocmai calmă. Sunt agitată și am un vag sentiment de neliniște pe care încerc să îl înlătur cu ajutorul băiatului a cărei mână este împletită cu a mea.

-Ce-i iubirea pentru tine? îl întreb, dornică să știu ce simte el.

-Până să avem o relație iubirea era un joc odios și egoist în care intri fără să știi, cu riscul enorm de a pierde tot. O capcană macabră între ură și obsesie, o bătălie continuă mai grea decât lupta dintre bine și rău. Însă, acum o simt ca un drog spiritual! spune apoi își unește buzele cu ale mele.

Buzele noastre dansează un vals nebun până când rămânem fără aer. Ne întoarcem la drum, continuând activitatea noastră de până să ne oprim în mijlocul străzii.

Aproape că chițăi de fericire când văd scris mare, cu litere de tipar BUN VENIT ÎN PARCUL BRAN, deși am depășit de mult vârsta copilăriei.

-Haide! îl trag eu de mână entuziasmată pe brunetul meu spre un stand unde se vindea vată pe băț.

Începe să râdă de gestul meu copilăresc și mă urmează în tăcere, lăsând doar câteva chicote să îi scape printre buze.

Ne așezăm cuminți la coadă și imediat ce băiețelul roșcat cu pistrui își ia vata de zahăr cu aroma de căpșuni, comand și eu una cu fructe de pădure.

Vânzătorul trecut de floarea vârstei ne zâmbește când îmi înmânează mâncarea copilăriei, pe deasupra ochelarilor.

Mă întorc cu fața la Matei, deja înfulecând din dulce, acesta urmându-mi la scurt timp exemplul. Rupe o bucată nu foarte mare și îmi face semn să deschid gura, ceea ce și fac. Îmi îndeasă bucățica în gura mea ce acum este plină. Râde în hohote când observă cât de lipicioasă sunt pe mâini căci a vrut să își împletească degetele de ale mele. Probabil am vată și pe față pentru că simt ceva ce mă gâdilă.

-Acum e rândul tău să fi îndopat! îl anunț după care îi bag o ditamai bucata de vată de zahăr în gură.

Abia mai pot respira de râs când încearcă să mestece, o activitate imposibilă datorită cantității mult prea mare din gura sa. Upss...

-Dacă te prind...mă amenință el cu gura plină, însă nu termină propoziția de rostit că o și rup la fugă.

Alerg ca o copilă prin parc datorită ghiozdanului ce pare a mă încetini și a grijii de a nu scăpa dulcele lipicios din mâini. Nebunul e pe urmele mele, iar eu mai am puțin și dau bieții copii jos, gata să mă primesc bobârnace de la părinții micuților de câțiva ani. Ocolesc micuța grădină cu flori în formă ovală cât de repede pot și deodată îmi simt tot spatele ud.

-Mateei! urlu la propriu când mă întorc să văd cine m-a udat.

Scumpul meu iubit îmi zâmbește drăcește, cu un furtun ce probabil este folosit în hidratarea coloratelor plante de care aproape m-am îndepărtat.

Mai aruncă cu alt jet de apă precum gheața, făcându-mă să pășesc alert spre el. Încerc să mă apăr cu mâinile, însă nu reușesc să împiedic apa să îmi pătrundă în haine. Deja sunt udă leoarcă la fel și ghiozdanul, iar vata pe băț zace pe la gunoi de îndată ce am aruncat-o asemenea unei mingi de baschet.

Dau să îi ating buzele în speranța că îi pot fura furtunul, plan ce îmi reușește în cele din urmă. Îl ud și eu din cap până în picioare, apoi dau să fug cât de tare pot, aruncând obiectul ce aruncă cu apă în stânga mea.

Două brațe mă trag înapoi de talie ferm încă de când am făcut primii pași. Mă las purtată de el, așa că îi permit să facă ce dorește deoarece am convingerea că nu va face nimic care să mă rănească. Atunci când iubești nu îi poți face rău persoanei pentru care renunți la tine în favoarea ei, la lucrurile ce cândva erau o rutină încântătoare, doar ca să poți vedea zâmbetul ce-ți creează zeci de poezii în minte. Ești în stare să îți deduci întreaga viață respectivei persoane, doar să știi că-i fericită.

Mă trage în brațele sale, începând amândoi să râdem de felul în care arătăm și cât de ciudați ne pot crede persoanele din jur. Dumnezeule, zeci de copii s-au adunat ca la circ în jurul nostru.

-Cred că ar trebui să ne așezăm pe o bancă, iubito! Am atras prea mult atenția asupra noastră.

Are dreptate. Îl urmez în tăcere, după ne așezăm pe o bancă în fața jucăriilor imense predestinate copiilor

-Ador să mă delectez cu râsetele lor. Îmi aduc aminte de copilăria ce a trecut extrem de repede, mărturisesc eu.

-Doar eu vreau să fiu din nou copil? rostește clișeica dorință a tuturor ce am trecut de această perioadă în care greșeam, fără să simțim vreun fel de consecință, cel mai rău lucru care ni se putea întâmpla fiind cearta părinților.

-Bănuiesc că toți vrem asta!