O femeie roșcată apăru imediat în fața noastră, cu ochii ireal de verzi. Și nu orice verde! Un verde ce bătea spre un galben pământiu care te putea vrăji doar cu un singur contact vizual.
Atât eu cât și Matei ne ridicăm de pe banca pe care am petrecut ultima jumătate de oră, pentru a cunoaște motivul aparenței acestei doamne.
Cobor privirea asupra copilului pe care îl ținea de mână, recunoscându-l imediat de la standul cu vată de zahăr. Un băiețel de aproximativ doi ani și ceva, posibil trei mă privea fără să știe ce se întâmplă sau ce are de gând mama sa să facă cu el. Avea chipul precum femeia ce îl ținea de mână: porțelanat, părul îi este roșcat și câțiva pistrui îi împânzeau chipul, însă ochii săi m-au intrigat de-a dreptul odată ce sunt mai atentă la ei! Semănau izbitor de tare cu cei ai lui Matei, precum și femeia seamănă dureros de mult cu portretul de pe mâna sa pe care acesta mi l-a arătat cu ceva timp în urmă. Și asta înseamnă că adolescenta pe care Matei a iubit-o necondiționat trăiește și stă chiar în fața noastră, însă acum este mamă.
-Ecaterina! este tot ceea ce șoptește și este capabil să spună Matei.
Numele acesteia face ca vorbele lui nea Ion să răsune precum un clopot în capul meu, căci bătrânul a menționat că în convorbirea telefonică, Matei a adus acest nume în discuție. Mă simt ca și cum cineva mi-ar fi dat o palmă care m-a adus complet cu picioarele pe pământ.
Pare că nu știe de existența celor doi și asta mă șochează. Dacă chipul său s-a albit ca și cum ar fi văzut o stafie, asta înseamnă că el chiar a crezut în moartea vizibil înscenată, fie a ținut-o ascunsă, ceea ce nu îmi vine a crede pentru că nu ar mai fi apărut aici.
-Iubitule, ne-am întors! El este fiul tău! spune Ecaterina, după cum a numit-o Matei, împingând micul băiețel spre tatăl său.
Îmi amintesc că iubitul meu, sau mai bine zis fostul meu iubit, a spus că a omorât-o pe mama copilului lui când au făcut acel accident, asta înseamnă că micuțul este fiul lui Matei și nu mai există loc pentru o altă interpretare.
Niciun om a cărui moarte a fost cauzată de un arc și o tolbă de săgeți nu știe care săgeată ce i-a străpuns corpul i-a luat ultima suflare. Ei bine, așa sunt eu acum! Nu știu care dintre informații m-a făcut să simt cum pământul se învârte cu mine și care m-a adus în pragul unor decizii forțate, însă un lucru este cert: de azi, eu și Matei nu mai existăm! Nu numai că a mințit în legătură cu această individă, zicând că-i moartă, fără să îmi spună ceea ce s-a întâmplat verde în față pentru că se vede faptul că între ei a fost mai mult decât mi-a povestit el pentru că, cel mai probabil din această cauză mama sa l-a chemat la acea petrecere, iar el a refuzat cu vehemență datorită faptului ca nu a vrut ca noi două să ne întâlnim, crezând că așa va putea scăpa de fantomele trecutului, însă s-a înșelat amarnic. Ba chiar are un copil cu ea, iar eu nu pot juca rolul de amantă. Jocul ăsta nu-i doar despre noi, trei oameni care au divergențe ce trebuiesc rezolvate! La mijloc-i un copil, iar Matei trebuie să își aleagă fiul și mama acestuia, nu o adolescentă care nu-i nici pe departe pregătită să lase un copil să crească fără tată! Pur și simplu nu mai pot continua. Dacă până acum am luat decizii pentru a salva relația noastră, acum renunț la noi pentru că asta trebuie făcut, chiar dacă îmi este ireal de greu. Să îi abandoneze pe ei pentru mine nu mi se pare o variantă plauzibilă, la fel ca și cea de a-i lua copilul să îl creștem împreună pentru că ea este totuși mama lui, iar eu nu voi fi capabilă niciodată să o înlocuiesc. Renunț la improvizarea unor variante care mă chinuiesc mai rău pentru că oricum aş da-o, ajung la aceeași concluzie: relația noastră trebuie oprită.
În fond, omul se poate obişnui cu orice, dacă i se lasă suficient timp, nu? Pentru că timpul trece. Chiar şi atunci când pare ireal de greu, chiar şi atunci când fiecare bătaie a ceasului doare la fel ca lovitura celui mai aprig dușman. Știu că va trece neregulat cu rătăciri ciudate şi pauze tărăgănate, dar va trece, nu se va opri niciodată în loc. Chiar şi pentru mine, deci va trebui să fiu puternică, chiar dacă asta înseamnă să fiu distrusă, dar știu că mai apoi voi începe puțin câte puțin să îmi cicatrizez rana cu ajutorul tatălui meu în compania căruia voi sta de acum în colo! Timpul nu se va opri în loc, corect? Cândva, cumva, voi reuși să trec peste, mai ales dacă îmi voi ocupa timpul.
Ies rătăcită din situația asta, încercând să ajung cât de departe pot. Locul ăsta îmi face rău, iar asta o poate confirma lacrimile ce îmi curg șiroaie pe obraji.
Despărțirea doare! Despărţirea doare extrem de tare și asta numai pentru că sufletele noastre se pot regăsi și în fundul celui mai necruțător Iad. Știu că oricât de tare ar suferi unul dintre noi, celălalt îi poate fi pansament și totodată lumina din întunericul înfricoșător. Sufletele noastre sunt îngemănate, asemenea Soarelui și a Lunii, niciodată întâlniți și totuși niciunul nu există fără celălalt. Poate că nu suntem meniți să fim împreună nici acum și nici într-o altă viață.
-Isadora! îi aud vocea brunetului care mi-a făcut inima să îmi geamă de durere.
Sunt surprinsă că încearcă să mă oprească, strigându-mă și venind după mine, dar amândoi știm că nu mă voi opri în loc.
-Isadora, jur că dacă nu te oprești în locul ăla nenorocit și mai faci un pas, voi uita de tot ce am clădit împreună și nimic nu va mai conta!
Cuvintele strigate de el mă dor și simt că îmi sfâșie inima pe din două, însă asta nu mă determină să mă opresc! Pășesc în continuare spre nicăieri, fără să îi arunc o privire lui sau amintirilor noastre!
-Ai auzit ce am spus, Isadora? strigă cuvintele cât poate de tare.
Rămân pe loc pentru o clipă, cântărind imaginar ceea ce s-ar putea întâmpla dacă m-aș întoarce. Dacă aş rămâne asta ar însemna că i-aș face pe plac și asta nu îmi convine! Aș mai putea suporta să fiu din nou mințită și hrănită cu o iluzie a fericirii, știind de existența acestei ființe care nu merită să plătească pentru greșelile părinților lui? Și comportamentul său îmi lăsa de înțeles că nu îi pasă de fiul lui! Iar dacă mă întorc la drumul meu știu că NOI nu va mai exista, iar el va putea trăi alături de familia sa, iar eu? Cu mine ce se va întâmpla? Amintirile cu el îmi vor putea da pace dacă nu voi mai trăi aici, în sursa tuturor trăirilor noastre?
-Te urăsc din tot sufletul meu! mă întorc eu să îi reproșez printre zbuciumul sufletesc și lacrimile dureroase.
Se oprește și pe față i se poate citi cu ușurință durerea, ceea ce cu siguranță nu este și uimirea pentru că, probabil, nu se aștepta la una ca asta.
Tace fără să mai zică ceva. Îmi șterg lacrimile cu dosul palmei și îmi văd în continuare de drum, trezită fiind din visul trăit alături de el, mult prea frumos pentru a fi adevărat, la realitatea crudă.
Universul nostru nu mai există. Din el a rămas doar amintirile frumoase a doi străini: o fată și un băiat care au gustat dulceața fructului oprit.
Acesta este sfârșitul nostru: unul dureros pentru că totul s-a terminat de când a început, dar totodată dulce pentru că alături de el am avut parte de cele mai frumoase amintiri!
-Adio, Matei! șoptesc fără să mă mai întorc cu fața la el, văzându-mi de drum în timp ce închid cel mai frumos și dureros capitol din viața mea.
SFÂRȘIT!
CITEȘTI
Iluzia Fericirii- VOL1
Romantizm~Prima parte a seriei ANATOMIA IUBIRII~ Se spune că adevărata iubire poate învinge orice bătălie, dar cine câștigă atunci când inimile sunt cele care poartă un război? Iubire, pericol și secrete sunt cele trei cuvinte care îi definesc pe Matei Si...
