Jurnalul unei Adolescente

IX

Am început jurnalul ăsta... Acum mult timp, foarte mult, aș zice eu.
Pe vremea când eram o adolescentă.
Teoretic.

Că practic, tot o copilă prostuță sunt și am fost.
Pe vremea când eram mult prea preocupată de prezent, dar nu destul de marcată de el încât să scriu. Să-mi amintesc să scriu. Pe atunci mă simțeam bine. Mă simțeam mulțumită. Nu eram la fel ca restul adolescenților, revoltată, însingurată,  închistată, sau cel puțin așa îmi păreau mie ceilalți; ori preocupată de ieșiri extravagante, de beții.

Și până la urmă ce e o beție? Nu faci decât să-ți demonstrezi ție și să atragi atenția celor din jur asupra lipsei tale de control, asupra neputinței de a te ține în frâu, de a-ți pune limite. Dar nu asta e important acum. Nu fac pe deșteapta...  Și mie îmi place să beau. Cui nu-i place, până la urmă? Dar știu când să mă opresc. Cu toții știm de fapt, doar că nu toți luăm în calcul posibilitatea.

Am fost adolescentă și nu am prea simțit. De fapt, nu am realizat. Nu am realizat că am crescut. Am râs. M-am jucat. Am experimentat lucruri noi. Am trăit clipa. Am iubit.
Poate că iubirea m-a schimbat.

Nu.
Nu iubirea.
Iubesc dintotdeauna.
Iubesc frumosul. Iubesc fluturii și ploaia și ninsoarea și muzica și linistea și zgomotul. Iubesc noaptea, dar și ziua. Iubesc stelele și luna, iubesc magia. Iubesc misterul. Iubesc oamenii. Iubesc binele din ei. Iubesc să iubesc.

Nu iubirea m-a schimbat.
M-a schimbat dezamăgirea.
Am fost dezamăgită chiar când nu aș fi putut gândi la asta.
Am fost dezamăgită, după cel mai frumos moment al vieții mele, de până atunci.
Am fost dezamăgită dupa ce am petrecut câteva ore ale nopții pe o bancă, doar noi; noi și cerul. Cu stelele, cu luna... Și avioane. Avioane; păreau stele căzătoare.
Îmi dormeam să văd o stea căzătoare. Să o vedem împreună. Iubesc stelele căzătoare. Magie și mister și dragoste.

Am fost dezamăgită pentru că iubeam. Și eram iubită.
Dar oare chiar eram iubită? 
Am fost dezamăgită când am conștientizat că poate am fost iubită. Am fost dezamăgită pentru că m-am simțit așa de bine. Am fost dezamăgită că s-a terminat.
Mai voiam.
Mai vreau.
Poate că încă mai sunt dezamagită. Dar îmi trece. Poate că o să fiu toată viața dezamăgită. Poate că nu o să fie clipă în care să uit de dezamăgiri. Ele există oriunde, oricând. Dar poate îmi trece.
Cum și lui i-a trecut. Cum a simțit, a simțit așa mult, dar după i-a trecut. A preferat să-i treacă în schimbul luptei. Așa prefer și mie să-mi treacă, în detrimentul suferinței.

Să-mi treacă. 
Să fiu cea de acum un an. Să fiu din nou eu.
Sau să fiu o nouă eu? Să fiu adolescenta care nu am fost?  Să fiu ca restul?
Sau poate că e prea târziu. Cât să mai fi adolescent?  A venit timpul să fiu adult. Să mă conformez vârstei.
18 ani aduc responsabilități. Cer responsabilitate.
Cei din jur pretind asta. Cei din jur vor să fi demn, să fi de încredere?  Sau cei din jur vor să devi sobru și rigid, ca ei.

De ce să fiu rigidă? Când mie dintotdeauna mi-a plăcut gimnastica? De ce să fiu sobră, când eu ador curcubeul, și apusul și răsăritul și mai cred în unicorn? Când sirenele sunt prietenele mele, când eu sunt o sirenă, cu aripi, pentru că sunt fluture, și prințesă, încă de la 5 ani, când tati mi-a spus că voi fi mereu prințesă, prințesa lui?
Cum să fiu altcineva?  Cum să fiu ca ceilalți?  Poate că am trăit dezamăgirea, poate că m-a afectat mult, m-a atins în cel mai sensibil punct; mi-a atins inima, mi-a capturat sufletul, dar nu mă pot autodistruge. Nu pot fărâma ceea ce am clădit de-o viață. Ce am clădit de 18 ani.
Nu pot ucide unicornul și să înec sirena. Nu pot, pentru că ele sunt nemuritoare. Sunt veșnice. Și eu sunt veșnică. Fie că arăt sau nu. Tot ce simt, tot ce sper, tot ce-mi doresc. Toate sunt născute dintr-o veșnicie și se-ndreaptă în veșnic. Trăiesc pentru că imi doresc asta, să o fac cât mai frumos. Îmi trăiesc povestea literă cu literă, virgulă cu virgulă, până la ultimul punct. Trăiesc fiecare pagină, fiecare filă, fiecare capitol. Scriu capitole frumoase. Trăiesc capitolele. Înfrumusețez capitolele prin fiecare interacțiune a mea cu oamenii. Iubesc, ca să scriu iubirea și sper, pentru a primii magie. Magia și speranța de a trăi frumos.
Care vârstă? 
Viața nu e un număr. Viața are matematica ei, dar nu se rezuma la calcule, la probabilități. Viața e plină de neprevăzut, dar eu o fac prevăzută, semăn încredere și speranță, și mă întorc să culeg roadele, atunci când revine neprevăzutul cu dezamăgire. Trăiesc frumos, ca la final să fi scris frumosul. Să iasă o carte frumoasă.
Cartea mea. Cartea vieții mele. Povestea mea.
Ceilalți și eu?
Nu.
Eu și restul.
Universul și eu.