Visele. Părți din memoria noastră pe care le vizionăm cu plăcere pe parcursul somnului. Eu nu prea am parte de așa ceva. Adică, ce parte din trecutul meu aș revedea-o cu plăcere? Niciuna. Niciuna înafară de... timpul petrecut cu el...
Coșmarurile. Vise rele. De care toți pămîntenii se tem. Dar eu nu. Eu doar le accept ca fiind o parte semnificativă din mine. Pentru că asta sunt eu. Un coșmar pentru toți oamenii care nu acceptă asta ca fiind o parte din ei... care nu ma acceptă...
Dar oricât de dură aș fi, nu îi pot rezista amintirii ăsteia urâte. Singurul coșmar care mi-a venit de hac. Pierderea lui.
-Nuuu! Nu mă lăsa aici! Te iubesc!
Cuvintele astea încă îmi răsuna în minte. Nu pot scăpa de sentimentul de tristețe, de vină, de plictiseală... de singurătate.
Cum am putut face asta?! Ma iubea! ...îl iubeam...
Sunt slabă! Prin simplul fapt ca nu am fost în stare să îl ajut. Și...că nu am fost în stare să îl uit.
Dar nu pot sta așa! Trebuie să fac ceva! Dar ce? Oamenii ăia au plecat odată cu el. Au dispărut în câteva secunde. Iar asta s-a întâmplat acum 6 luni. Atât de mult timp. Trebuia să mă duc după el de la început. Cine știe ce s-au întâmplat în astea 6 luni cu el? Sper că e bine. Că nu mă urăște.
Dar dacă prietenii lui încă îl căutau? Și faptul că eu am renunțat la el l-a ajutat să mă uite și să își refacă viața? Dacă acum trăiește liniștit fără să își mai aducă aminte de mine? Sigur mă urăște pentru ce am făcut.
Din nou singură...
