O data ca nicio data, nu cu mult timp in urma, a fost o creatura venita din alta lume. Cu toate ca era menita sa fie singura si trista mereu, nu era asa. Ceva o facea fericita, involuntar. Fara sa isi dea seama de ce are, avea sa piarda acel lucru.
Intr-o zi a renuntat la fericirea ei pur si simplu. I-a dat drumul.
De atunci este asa. O creatura in plus pe lumea asta. Trista, singura, fara pic de umanitate. Tot ce a ramas din fericirea ei este...amintirea.
*
*
*
Ma trezseste un zgomot. Ce cacat? Stai ce? Aud un ciocanit insistent in usa cabanei, unde candva am fost fericita. Ies sa vad ce se intampla, dar nimic. Ca era si logic sa ma viziteze cineva. Incep sa innebunesc. De fapt...sunt nebuna de mult. In timp ce m-am intors razand isteric, ceva mi-a atras atentia. Ma intorc brusc si vad un plic alb. Il iau cu frica de pe iarba uscata, ma uit in jur suspicios si incep sa alerg in patru labe, pana ajung intr-o zona ferita.
Din cand in cand, instinctele animale imi cedeaza. Atunci mi se pare ca sunt paranoica... Dar apoi animalul din mine se trezeste si uit.
Deschid plicul stangaci, din cauza unghiilor ascutite si faptului ca este prima data cand vad asa ceva, si citesc ce este scris pe foaia alba din interior.
Ce? Serios? Nu cred! NU! A stai. Nu inteleg ce scrie... Nu din cauza ca as fi vreo analfabeta, dar mai usor as fi inteles hieroglifele de pe piramide! Adica serios. Ce e litera aia?
Ceva m-a tinut lipita de scrisoarea aia. Nu m-am lasat pana nu am reusit sa imi dau seama ce scrie. Dupa cateva ore, luna si-a facut aparitia, ier eu inca ma chinuiam sa inteleg. Gata! Am reusit! Stiu ce scrie. Scrie ca la lasarea serii cineva ma asteapta in cabana. Da! In sfarsit am reusit! Stai. La lasarea serii. Arunc o privire in jurul meu si vad ca totul este invaluit in intuneric. Nu! O sa ratez momentul!
Incep sa alerg disperata spre cabana in speranta ca se va intampla ceva. Nici eu nu stiu la ce ma refer. Tot ce am in cap in momentul asta este o voce calda. O voce familiara, care ma mangaie pe suflet, sau in locul in care ar trebui sa fie sufletul. O voce cu care sunt familiarizata din visele care ma bantuie in fiecare noapte:
Nuuu! Nu mă lăsa aici! Te iubesc!
Imi rasuna in minte si nu ma lasa in pace. Simt cum ma cuprinde vina, tristetea si tot odata...speranta.
Am alergat cat de repede am putut pana, dintre copacii inalti, a rasarit cabana. Am intrat in graba si inauntru nu era nimic. Doar intuneric.
Aud un sunet si ma intorc. Un om cu o masca pe fata apare in fata mea si sopteste cu o voce care imi pare cunoscuta:
-Iti este dor de el, nu?
Brusc ochii imi sunt invadati de lacrimi. Stiu de cine vorbeste.
-Ce vrei?
-Doar sa te ajut sa iti recapeti fericirea.
-Nu am nevoie de fericire. Pleaca.
-Stiu ca il vrei inapoi. Stiu asta. Si mai stiu si cum sa il gasesti.
Ma uit confuza la el, stiind de cine vorbeste, incercand sa imi dau seama de unde stie de Jay? Lasa asta! Imi e dor de el. Vreau sa il vad!
-Unde e?!
-Rabdare. Sunt de partea ta. Si eu vreau sa il revad.
-Il cunosti...
-Da. Am niste treburi nerezolvate cu el.
-Spune odata unde e!
-Intr-un loc pazit, ca o cusca. Sta acolo de mult timp asteptandu-te sa vi. Sa vi sa il salvezi. Dar nu poti da busna asa. Ai nevoie de un plan. Si eu am planul perfect.
-Orice! Fac orice ca sa il aduc inapoi.
-Atunci ar fi bine sa incepem...
