Before || <Yoonmin>☆

1

Plouă... Întotdeauna mi-a plăcut ploaia. Ea poate să spele suflete, ea poate să ne ghideze destinul, ea ne face să ne simțim fericiți sau al naibii de melancolici. Iar pentru mine.. mereu era varianta de melancolie îmbibată aspru în tristețe. Îmbibată? Puțin spus... înecată de-a dreptul într-o stare ce te aduce în pragul disperării de cele mai multe ori.

Dar pe cine să condamni? Poți doar să treci peste acea stare cu un zâmbet mai fals ca o inimă făcută din carton. Ce să faci? Sa îți fumezi orgoliul, disperarea? Să faci să piară acea ultimă fărâmă de amărăciune cu puțină iubire.

Da de unde iubire?

Când nu ai pe nimeni.. Când NU mai ai pe nimeni... Când ai pierdut pe toți cei la care țineai, de unde să mai ai parte de iubire? Poate din acele părți inexistente de unde ai primit și melancolia.

Poate de la ploaie...

Dar din păcate.. o stare de tot rahatul nu se datorează numai ploii. Ploaia doar o ghidează, iar daca ești prieten cu mama natura, o îneacă. Dar, la fel de bine poate îneca fericirea.

Dar mie tot îmi place ploaia..

Când plouă, am sentimentul, deși aproape inexistent, că am un prieten care îmi bate in geamuri ca să mă întrebe dacă fac bine..

Și întotdeauna îi răspund că încă sunt ostatic vieții și tristeții eterne. Și mă întreabă de ce mai traiesc.. Traiesc pentru că nu pot să mor...

Starea de melancolie pe care de multe ori o am, deși datorată ploii, mă ajută să mă gândesc la mai multe mizerii, mai multe persoane mizerabile care mi-au aruncat fericirea undeva într-un abis al nostalgiei și al lacrimilor de sânge. Dar ploaia mă calmează... mă face să mă liniștesc când vreau să zbor pe geamul din fața mea.

Doar când plouă mă pot exterioriza. Doar când plouă pot plânge căci lacrimile nu se pot deosebi de stropii mărunți de ploaie care îmi acaparează fața, trupul și pletele blonde.

Nu, nu sunt depresiv. Nu am nici un fel de boala. Doar sunt intoxicat cu cel mai rău acid pe care il puteai avea în posesie. Sau în fine, nu chiar în posesie. Genul acela de acid care te macină în interior, nu și în exterior. În exterior nu se vede. Ba chiar, ca rană să fie mai adâncă și mai sângeroasă, în exterior pare totul atât de perfect, atât de roz. În exterior pare totul înecat în vată de zahăr.

Tocmai de aceea. Cine ar fi crezut ca un idol internațional ar putea fi atât de putred pe interior, dar atât de imaculat, de nou la exterior?