Who are you? 1 & 2

*Prolog*

* Prolog *

Îmi deschid plictisită ochii, uitându-mă pentru mia oară la tavanul alb, pătat de mici luminițe fosforescente ce luceau în întuneric, formând o frumoasă constelație căreia eu îi spuneam Astris. Din clipa în care am ajuns în casa aceasta, am lipit meticulos micile steluțe pe tavan, sperând că mă vor ajuta să dorm mai bine noaptea, imaginându-mi cum noaptea ele mă veghează și mă păzesc de orice lucru rău. Mi-a luat mult până să mă acomodez cu noua casă, noua mea cameră, noii oameni din jurul meu, iar multele momente de singurătate le petreceam aici, împreună cu stelele mele la care mereu mă rugam. Constelația mea frumoasă, Astris, îmi aducea de fiecare dată aminte de ființa ce mi-a dat viață, astfel că în fiecare seară când nu puteam să dorm, mă uitam la ea, imaginându-mi că de fapt este o persoană, iar eu vorbesc cu ea. 

Ticăitul perfect și monoton al ceasului umplea camera de tristețe. Era trecut de ora trei, iar ochii mei refuzau cu tărie să se închidă și să mă lase să dorm liniștită. Fiecare bătaie se potrivea perfect cu sunetul provocat de inima mea, cele două suprapunându-se într-o armonie frumoasă. 

Gândurile începuseră să  îmi zboare din nou la problemele de acasă, însă au fost întrerupte de un sunet puternic, însoțit de o lumină ce a învăluit toată camera. Îmi întorc leneșă capul spre noptiera din stânga mea, rămânând uimită de faptul că sunetul provenise de la telefonul meu ce lumina puternic. Inima a început să îmi bată tot mai tare, putând astfel să simt cum ar fi vrut să sară din piept și să alerge departe. Era ciudat, niciodată nu primeam mesaje, mai ales noaptea târziu. Era deja ora trei și ceva, de ce mi-ar fi scris cineva tocmai acum? 

Am luat telefonul și am înghițit în sec, încercând să citesc de câteva ori numele celui care mi-a dat mesajul, doar pentru a vedea dacă este posibil sau nu. Mirată de ora ciudată -3:33- mi-am deblocat telefonul, intrând direct în mesaje, citindu-l din nou de câteva ori:

Anonim: Nici tu nu poţi să dormi, nu?

Eu: Cine eşti?

Văzut la 3:34

Eu: Acum nu răspunzi?

Văzut la 3:35

Eu: Aşa cum mă gândeam, eşti un laş!

Văzut la 3:37

Închid telefonul şi îl pun înapoi pe noptieră, întrebându-mă continuu cine ar putea fi. Sunt o persoană timidă, fără prea multe ocupații și cu o reputație oribilă, de ce mi-ar scrie cineva fix mie? Nu am nici un prieten, iar la şcoală, pot spune că toată lumea îşi bate joc de mine, în special Denis, curva liceului, care sunt 100% sigură că s-a culcat cu toată echipa de fotbal. Ea mă face mereu să plâng. De fiecare dată îşi bate joc de mine, "Rue cea ciudată", fata ce mereu ajunge să își facă mici desene în baie, cu o bucățică de metal, pe mâini. Eu sunt fata ce mereu ajunge să plângă prin colțurile întunecate ale liceului, acolo unde nimeni nu ar putea-o băga în seamă - de parcă ar vrea cineva să facă asta...

Învinsă de neputința gândirii mele în acel moment, mi-am setat alarma de la ceas la ora 6:40. Mai sunt doar 3 ore până ce viaţa mea va fi din nou un chin.