Prin ochii lui

Capitolul 4

   Tata este pentru mine că o mână oferită de Dumnezeu pentru a mă veghea în permanență.Deși mamă numai este printre noi tata se răzbate să fiu bine în continuare.
Stau pe o bancă lângă un mic lac așteptându-l pe tata să vina cu înghețată promisă.
Este o zi de toamna destul de racoroasă iar vântul îmi bate în păr puternic.Închid ochii strâns și îl văd pe el.Cu părul lui blond, cu ochii lui verzi și aparatul ăla dentar care mă scotea din minți.
Analizând situația în care mă aflu chiar cred că sunt lipsită de noroc.
Ce tragic ne-am pierdut unul de altul...
-Hei hei, poftim înghețată cu strat dublu de ciocolată și fistic, spune tata indinzindu-mi înghețată și deconectandu-mă de la suferința mea interioară.
-Multumesc mai mult că frumos, îi răspund gingaș cu un zâmbet.
-Ce zici de o plimbare?
-Bine.
Mă ridic de pe bancă auzind foșnetul tandru al frunzelor și mă pregătesc psihic pentru o altă ședința psihologică alături de tati.
-La ce te gândeai?mă întreabă el încet.
-Pai, ști tu, la ce mă tot gândesc de obicei, la începutul școli și la restul...îl mint însă nu am ce face, nu pot să-i spun că în mintea mea se află doar chipul lui.
-Anna, știu că mamă a plecat însă, dacă te concentrezi pe durere vei continuă să suferi. Dacă te vei concentra pe lecție, vei continuă să evoluezi. Dumnezeu așa a vrut să fie, ne-a pus la încercare, și boală a răpus-o. 
Să nu crezi că mie nu îmi este dor de ea, dar trebuie să trecem împreună peste asta. Se oprește din a mânca înghețată și se învârte cu față spre mine, apoi mă săruta ușor pe frunte.
El este singurul care face răul să devină uitare.
Ne mai plimbăm amândoi câteva minute prin parc apoi din cauza că afară se întuneca ne îndreptăm spre casă.
-Anna, eu sunt chemat la spital pentru o consultație urgență, crezi că te poți descurca singură câteva ore?
-Desigur, fă-ți treaba, spun cu jumate de gură însă am nevoie de el aici.
Tata pleacă iar eu mă schimb în pijamale și mă pun să mă uit la un film ceva, sau la ce o să găsesc la tv. Am o viata monotona, zilnic cu acelasi program, cu aceleasi ore de plans din lucruri pe care nu le pot controla sau schimba in favoarea mea. Mi-am dat seama cu timpul, desi poate chiar prea devreme, ca viata doare. Ne nastem si suntem pusi in fata faptului implinit, suntem fortati de natura sa crestem insa nimeni nu ne intreaba cand vrem sa ne oprim, sa luam o pauza sau pur si simplu doar sa disparem. Se spune ca in viata existe mereu momente fericite insa si mai putin fericite, insa cine sta sa faca o socoteala? Oare chiar exista un numar egal intre bine si rau? Ganduri si iarasi ganduri...

Ceea ce ma intrerupe din emanarea gandurilor mele negative inspre univers este soneria de la telefon. Înainte să îl i-au în mână mă gândesc cine ar putea fi: Larisa sau Robert, pe altcineva cunoscut în acest oraș nu stiu. 
Privesc ecranul telefonului și înlemnesc.
Inimă începe să îmi bubuie mai repede decât este normal și fără să îmi dau seamă mi de rostogolește o lacrimă pe obraz, nu pot să cred...
El, el, chiar mi-a scris.
Alex băiatul care cândva mă părăsit spunând  că  nu vrea să fie cu o persoană care nu are siguranță cât va trăi, acum îmi scrie.
Îmi aduc bine aminte de ziua în care ne-am despărțit: o zi frumoasă și caldă de primăvară, în față spitalului la care tocmai fusesem internată.Mă intreptam cu lacrimi în ochii spre el sperând că voi găsi liniștea și iubirea sufletească de care aveam nevoie, însă nu a fost așa. Cine ar stă cu o plantă?! Tumoarea pe creier mi-a furat-o poate că pe mama însă eu m-am vindecat.
Și acum, probabil auzind că încă trăiesc vrea să vorbim?!Ce fel de om este el?!

       Nici o persoană nu simte iubirea la fel.