Prin ochii lui

Capitoul 10

      Robert mă lasă în față casei și le-am spus  că o să ne vedem mai târziu la locuința acestuia.
  Întru în casă și se pare că sunt singură.
  De obicei când tati este acasă, holul de la intrare casă răsună de muzică jazz.Nu știu de unde și până când, dar acest fel de muzică a devenit o obsesie pentru el, spune că îl ajută la gândit.
Mă duc spre bucătărie unde i-au din frigider un sandwich  de curcan, și mă îndrept spre camera mea.
Îmi dau geacă jos și mă arunc în pat, ronțăind din sandwich și gândindu-mă la cele întâmplate adiniauri.
   Robert: Un tip carismatic pe care îl cunosc de la prima serbare din clasa întâi.Jucăm rolul unui iepuraș pe atunci iar el, el era un simplu copac.
Întâmplarea a făcut să fim prieteni deoarece după ce am terminat de jucat piesă și am coborât de pe scenă emoțiile m-au copleșit și stomacelul meu a eliminat toate substantele nutritive în plus, fix pe el.
Aceasta nu s-a înfuriat însă mama mea, care era în viață pe atunci, a insitat să îl curățăm pe Robert acasă la noi, fiind mai aproape de școală , iar mama lui, doamna Rădulescu, a acceptat.
Și așa prietenia noastră datează încă de pe atunci și nu vreau să o stric acum.
Ok, tocmai ce am ales să îl scot definitiv pe Alex din înăuntrul meu, nu îmi doresc să între atât de repede altcineva.
  Dar Robert nu e altcineva, a fost mereu aici.
  Nu știu ce să cred despre cele întâmplate în masinã, poate sunt doar în capul meu...
  Tind să cred că fiecare întâlnire și confluența întâmplătoare servește unui scop mai mare.Poate părea deseori a clișeu, dar cred, că nu există lucruri precum coincidențele, și că totul se întâmplă cu un motiv.
  Mă simt tare bulversată.

–Alo, tati? Ce faci?
–Anna, sunt la cabinet, nu prea pot vorbi, dar este ceva urgent?
–Vroiam să te întreb dacă pot rămâne peste noapte la Robert? Ști a lui sunt plecați și merge  si Laura.
–Anna, ști că nu îmi prea place să dormi altundeva decât acasă la noi...
După câteva momente de tăcere între noi, vine și răspunsul:
  –Dar fie, poți să te duci, dar să nu îți între în cap că o să fiu mereu așa indulgent în legătură cu asta.
–Binee, mulțumesc frumos, o să fie totul în regulă, spor la muncă, te pup.
  Închid grăbită telefonul și mă dau să mă pregătesc.
Îmi trag repede pe mine o fustă neagră de blugi și un pulover roșu închis, fiind asortat cu un ruj de acceași culoare, mai apoi totul fiind completat cu geacă mea neagră de piele.
  Ies din casă scriindu-i Laurei că eu deja m-am pornit și ar fi bine să facă și ea același lucru.
  Tastand mesajul dintr-o dată mă izbesc de ceva și telefonul îmi cade jos.
Mă dau să îl ridic iar în același timp o se apleacă încă o persoană după el, îl iau repede privind grăbită în sus.

            Ochii încetează a mai clipi,
            iar buzele cuvinte a mai rosti.
           Alex.
–Hei, spune el pe un ton timid.
Îmi trebuie câteva secunde că să îmi revin din șoc dar răspund si eu uimită:
–Bună.
–Îmi cer scuze, nu te-am văzut, sper că nu te-am lovit.
–Nu, este vină mea, trebuia să fiu mai atentã, răspund cu vocea vizibil tremurândă.
Obsev că ține în mâna un buchet frumos de trandafiri albi.
  Am făcut Bine că am decis să termin odată cu el.Sigur este într-o relație și mi-a scris doar pentru a mă necăji și amăgi din nou.
–De ce nu mi-ai mai răspuns la mesaje?întreabă el ușor stânjenit de întrebare dar uitându-se țintă în ochii mei.
Evit să îl privesc ci doar răspund:
–Hei, trebuie să plec, nu doresc să te încurc, sigur ești în drum spre o altă ea, făcând semn spre buchetul imaculat de trandafiri.
Îl ocolesc, strângând din pumni și având în ochii câteva lacrimi.Îmi e greu să mă rezum doar la o simplă afirmație când eu am o mulțime de întrebări care nu își găsesc răspunsul.
El se întoarce repede prinzându-mă de mâna.
Prin tot corpul și prin toate celule simt un fior care trezește în mine o mulțime de amintiri plăcute, Sau mai puțin plăcute.
–Doresc să ști adevărul, de ce am plecat din țară, și de ce te-am părăsit când aveai cea mai mare nevoie de mine.Te rog nu mă refuză.
Îmi trag mâna din strânsoarea lui, pășind încet mai departe reprosandu-i doar:
–Eu mi-am trăit durerea pe când tu doar ai fugit de ea, te rog să îți vezi de drumul tău precum voi face și eu.
Între noi doi se realizează  o distanță urmată doar de zgomotul produs de botinele mele și un amar aspru de regrete și dezamăgiri.