Zombie Apocalypse

4- Ne reîntâlnim.

Tabăra se afla în pădure, nu mai aveam decât câteva sute de metri pana acolo.

— In pădure huh?

— Unde altundeva? E departe de orașe și de aglomerație, plus ca dacă vine o hoarda pe aici avem destui copaci în care sa ne urcam, peșteri în care sa ne ascundem, lemne de foc și materiale pentru adăposturi.

— Înțeleg, te-ai gândit la toate, nu?

— Ce? Nu eu am făcut-o, Andrei este cel care ne-a salvat pe mine și pe încă 5 din orașul nostru, aici nu era atât de afectat asa ca ne-am oprit în pădurea asta și ne-am ridicat o tabăra, Andrei a făcut atât de multe pentru grupul nostru...

— Deci el este liderul?

— Da, dar preferam sa fim cu toții la același nivel sa ezitam orice conflict ar putea apărea, dar da, Andrei are ce-a mai mare autoritate din grup.

— Bine de știut, sper sa ma integrez.

— Stai liniștit, o vei face, dar sa știi ca va trebui sa muncești la fel de mult ca ceilalți, nu ești aici ca și oaspete, ci ca unul din familie...

— Mulțumesc Adriana, pentru tot.

Spun asta și o iau în brațe.

— Nu-mi mulțumi, as fi fost moartă dacă nu erai tu.

— Da, dar tot din cauza mea.

— Nu chiar, într-adevăr ai o parte din vină, dar pana sa ajung acolo probabil hoarda a auzit sunetul de arma...

— Asa e, când ai omorât mistrețul...

Continuand cu palavrageala in sfârșit intram în tabără.

— Toată lumea, ieșiți afara din adăposturi, avem un nou membru!

Ma uit în jur și observ cum toată lumea iese curioasa din adăposturile improvizate și se uita la mine cu zâmbete pe față.

— Bine ai venit în tabăra noastră! Mulțumim Adriana, avem nevoie de mai mulți membri, apropo, am ceva de discutat în privat cu tine!

— Poate aștepta Andrei? Vreau sa îl prezint pe Daniel și noii noastre prietene, nu prea a ieșit din adăpost de când a ajuns.

— Bine, grăbește-te!

Adriana ma apuca de mana și ma duce înspre unul dintre adăposturi.

— Rusinoas-o, ieși afară, avem un nou membru, nu ai vrea sa îl cunoști și tu?

— Lasă-mă, îl voi vedea mâine dimineață, acum vreau doar sa ma gândesc la altele....

Vocea din interior îmi părea cunoscută, era ea, cu o mișcare forțată îmi trag mana din a Adrianei și întru în adăpost.

— Alina?? Alina, tu ești?

— Daniel? Cum? Cum ai reușit sa ma găsești?

Aceasta începe sa plângă și îmi sare în brațe.

— Daniel, îmi pare atât de rău, aveai dreptate, părinții mei...nu mai sunt.

— Nu are de ce sa îți para rău, sunt părinții tăi, nu te învinovățesc, probabil as fi făcut la fel în locul tău.

— Dar totuși, cum m-ai gasit?

— Adriana, era în oraș căutând mâncare, ea m-a adus aici!

— Ma bucur nespus ca ai ajuns aici, suntem în siguranță acum, mulțumită lor.

— Alina, îmi poți promite ceva?

— Sigur, ce este?

— Promite-mi ca nu ma mai lași singur, și promite-mi ca vei supraviețui pana la sfârșit, sa vedem din nou lumea asa cum o știam pana sa ajungă iadul pe pământ.