Noi din nou

Prolog

E trist sa nu te opresti din a iubi o persoana ani la rând. E trist sa nu te gândești la oricine altcineva in afara de o persoana de când te trezești pana te culci, și chiar și in vise.
Dar e mai sănătos așa. E mai sănătos sa nu fii cu o persoana toxica ție, care te-a dezamăgit, trădat și înșelat in trecut.
Care erau șansele ca, după 4 ani in care nu am mai știut niciunul de celălalt, sa ne întâlnim in clasa a noua la liceu, apoi sa fim împreuna 1 an, apoi sa ma însele și tot la el sa ma gândesc mereu? Care erau șansele ca, după ce crezi 4 ani ca ai fost uitată și abandonată sa te întorci la băiatul care ți-a sucit mințile? Sau, in fine, el sa se întoarcă la tine, ca, mai apoi, totuși, sa te lase cu buza umflata și ochii crăpați de lacrimi grele.
Care erau șansele sa nu încetez o clipa sa ma gândesc la el? Zi de zi, pas cu pas, clipit de clipit, cuvânt de cuvânt.
Îmi spuneti, va rog, care erau șansele?
Aceasta sunt eu, cea care a avut o șansa și care încă mai are, dar care nu le vede. Aceasta sunt eu, care se încrede prea mult in oameni și care nu renunță vreodată, care acordă șanse in special celorlalte persoane, cu riscul de a rămâne fără cartonașe castigatoare exact pentru ea.
Aceasta sunt eu, Abigail Hope Jones.
Și aceasta este povestea mea și a lui Nathalien Cooper.

Eram amândoi in clasa a cincea când ne-am văzut prima oară. Așteptam sa vina trenul pentru a pleca la o olimpiada naționala. Nu ne-am băgat in seama prea mult, deși era greu sa nu observi un băiat nu cu mult mai înalt decât tine, cu parul creț, ca o coroana in jurul capului, care poarta ochelari și cu o kendama atârnată de gât mereu. Nu era extraordinar de frumos, dar nici urat nu puteam zice ca e. Din punctul lui de vedere, nu era greu sa observi o fetița mică, cu ochii cât cepele la ce se întâmpla in jur, îmbrăcată cu un tricou verde in dungi, ca la acadele.
Sau era?
In fine, ideea e ca ne-am distrat saptamana aceea, râzând, vorbind, eu plângând și el bucurându-se de premiu, dându-ne porecle și glumind. Eu eram Pitic pentru el, iar eu ii ziceam Bocanila, ca iepurașului din Bambi.
Dar eram copii. Nu am apucat sa ii spun "Pa" când am coborât din tren, la terminarea săptămânii, pentru ca fiecare a plecat la familia lui.
Și aici s-ar zice ca s-a terminat povestea.
Dar nu a fost așa.
Patru ani am fost bântuită de el și de noi. De tot ce însemna noi și amintiri. Am simțit ca, datorită lui și, de ce sa fiu subiectiva, a celorlalți copii de la olimpiada, mi-au crescut aripi. Am simtit ca pot sa zbor și eram pregătită pentru asta. Știu ca in clasa a opta i-am scris o scrisoare de "Rămas bun", ca sa pot, in sfârșit, sa ii zic tot ce simt.
Apoi, in clasa a noua, l-am văzut rezemat de un perete, in umbra, cu cârlionții aranjați și cu ochelarii inexistenți. Ori purta lentile, ori scapase de tot de ei. Nu ca ii stătea rău cu ei, doamne ferește! Purta un tricou polo, alb și blugi gri. Eu eram îmbrăcată intr-o fusta gri, plisată, cu o curelușă aurie și cu un tricou alb, tot tip polo. Aveam balerini cu dantela aplicată și, când l-am văzut, am crezut ca am halucinații. Nu îmi dăduse prin cap sa ma uit unde intrase și nici nu îl văzusem la repartizări. Nu ii recunoscusem numărul de telefon pe grupul de Whatsapp făcut de cei mari pentru boboci. Fusesem oarba o vara întreaga.
Și el m-a văzut și a venit spre mine. Ne-am dus, fără sa ne zicem un cuvânt, la careul de boboci. Eram in aceeași clasa. Când am ajuns, m-a întors cu fata spre el și mi-a zis "Buna". Atât. Iar eu i-am răspuns tot cu "Buna.". Apoi mi-a zis "Pitic", iar eu i-am întors-o cu "Bocanila", punând accent pe prima silaba.
Mi-a ciufulit parul și m-a îmbrățișat. Am simtit cum perechea de aripi cade și una noua ii ia locul. L-am îmbrățișat și eu și, din acea zi, am devenit colegi de clasa.
Ne ajutam intr-a noua și se purta ca și când nu ar fi trecut nici o săptămâna. De fapt, a vorbit cu mine cam pana la o luna după olimpiada. Apoi nimic, pana la mesajul cu "La mulți ani!" întârziat, răspunsul fiind rezumat la "Mulțumesc!". Următorul an, când eram a șaptea, mi-a dat doar seen. Iar in a opta nu i-am mai zis nimic. Urma sa îmi fac rău doar mie.
Am petrecut o parte de vara ieșind, deși fratii mei mai mici-gemeni-au făcut tot felul de miștouri. Nu i-am luat in seama, pentru ca, după patru ani de chin, Nathalien se întorsese la mine.
La începutul clasei a zecea mi-a mărturisit ca ma plăcea. Iar eu eram prea emoționată ca sa ii zic ceva, așa ca doar am dat din cap. Iar el cred ca a înțeles din prima, pentru ca m-a luat de mâna. Și de atunci am fost împreuna.
Primul sarut l-am avut la prima ninsoare, din Noiembrie. A fost perfect. Nu credeam ca îmi închipuisem acel sarut pana când nu l-am simtit. Am simtit ca zbor.
De Crăciun mi-a făcut cadou un pulover pe care scrie "I love you to the North Pole and back". Și eu i-am dat un pulover, cu niște reni pe el.
De Valentine's mi-a dat un lănțișor, iar eu i-am făcut un tort in forma de inima.
La scurt timp după Paste, însă, adică pe data de 12 mai, l-am văzut sărutând o alta fata. Nu era de la noi din liceu. M-am supărat, înfuriat, simtit ca ultimul om. Și am pus punct relației noastre.
Dar inima mea niciodată nu a reușit sa se acomodeze cu ideea de despărțire. Ea crede ca încă aparține lui Nathalien și ca inima lui îmi aparține mie.
Se înșală. Deși eu încă îl mai iubesc, îl iubesc de leșin, e mult mai bine sa uit.
Anul asta termin liceul. Toamna asta, pe 18 Noiembrie, se fac doi ani de când l-am sărutat prima oară. Cu adevarat și real.
Plâng, pentru ca îmi e dor de el.
Dar s-a întâmplat, așa ca zâmbesc, printre lacrimi. Asta ii plăcea la mine: zâmbetul.