About dreams and kisses - JohnJae

El Mundo No Acaba Aquí

Lumea nu se sfârșește aici.

Pași rapizi. O inimă ce bate cu putere.

Nu se putea să ajungă iarăși târziu! Până la urmă, nu era vina lui că deținea un telefon atât de vechi că nici nu-și mai făcea bine treaba, nu era vina lui că afară ploua cu găleata și că era un trafic infernal. La naiba! Chiar nu era vina lui!

Înjură în sinea sa și decide să coboare din taxi, pentru că ar fi ajuns mai repede mergând pe jos decât cu mașina, chiar dacă asta însemna să se ude până la piele din cauza ploii. Nu-l mai bagă în seamă pe șoferul care-l amenință că-l va urmări ca să-i plătească ce are de plătit, deoarece nici nu ar avea rost să-i dea bani dacă de-abia s-au mișcat din loc de când s-a urcat în taxi.

Aleargă tot mai grăbit, rugându-se să nu alunece și, din vina ghinionului său cel mare, să-și murdărească hainele. Nu vrea să mai aibă rufe de spălat, căci vremea nu era de partea sa și hainele nu s-ar fi uscat nici în visele sale cu toată ploaia, care le lovea necontenit (Gând ce era chiar stupid, considerând că deja era ud leoarcă, iar hainele nu i s-ar fi uscat oricum, fie ele murdare sau nu). Ăsta ar fi unul dintre motivele pentru care ura din tot sufletul zilele ploioase. Alt motiv era că-i amintea de acel cineva.

Calcă în câteva băltoace și o mașină trece în viteză pe lângă el, udându-l și mai mult, se lovește de câteva persoane și, după ce aproape rămâne fără aer, ajunge la locul său de muncă.

Se uită la ceas.

Jumătate de oră întârziere. Nu știe ce se va întâmpla și se teme pentru că are bine întipărite în minte cuvintele șefului său: "Mai întârzie o singură dată și rămâi pe străzi." Amenințările nu încetează să-i răsune în minte și încă speră că Yoo îl va înțelege, că îi va da încă o șansă pentru că întârzierea de astăzi nu fusese vina lui, încă speră să nu fie concediat. Căci dacă asta s-ar întâmpla... Ar trebui să se întoarcă acasă și nu, cu siguranță nu avea să permită să se întâmple una ca asta! Nu vrea să-și vadă părinții cum râd de el pentru că este un ratat.

Înghite cu greu în sec, intră în brutărie și, odată ce vede fața șefului său, știe că totul s-a terminat. Știe că a pierdut totul și că, dacă nu-și găsește o altă slujbă cât de curând, nu i-ar mai fi rămas nimic de făcut decât să le spună părinților săi că avea de gând să vină înapoi acasă și să se stabilească în camera din care plecase cu mai puțin de un an în urmă. Graba pentru a deveni independent și ghinionul, de care parcă nu mai scăpa, îl loviseră rău de tot, de data asta.
Își simte viața făcută scrum din cauza unui foc format de visurile sale, care se întețise prea mult pentru a mai fi suportat.

— Eu te-am avertizat, Jaehyun. — Îi reamintește, fără pic de greutate, șeful și presupusul său prieten, Yoo Youngjae, întinzându-i, mai apoi, un plic în care, credea el, se aflau banii pe care trebuia să îi primească pentru zilele lucrate din acea lună.

Observă că o bună parte dintre clienți s-a întors pentru a se uita la el și pentru a fi martoră a situației patetice pe care fusese nevoit să o îndure. Își apasă cu putere mandibula, simțindu-se rușinat de concedierea sa în fața atâtor persoane și ia încetișor plicul, poate pentru a încerca să câștige ceva timp și să-l facă pe Youngjae să se răzgândească.

Și totuși, viața nu este un basm. Pare a fi mai mult un joc dificil, cu foarte puține părți ușor de trecut, scump și extenuant pentru Jaehyun, din cauza a tot ceea ce a trăit, din cauza faptului că a ajuns un ratat. Ratat. Ratat. Ratat. Desigur. A tot ascultat acest cuvânt de atâtea ori, din gura unor persoane ce, odată, aproape jurau că-l iubeau cel mai mult pe lume.