About dreams and kisses - JohnJae

¿Cual Es Tu Sueño?

Care este visul tău?

Jaehyun își simte inima făcută bucăți, în timp ce se îndreaptă către casa părinților săi, târând după el două mici valize și susținându-și în spate chitara. Nu s-a ostenit să strângă mizeria lăsată în fostul apartament, nici să își ia rămas bun de la cineva, nici măcar de la Seulgi, fiind ferm convins că nimeni nu avea să-i simtă lipsa.

Este trist. Da, este, pentru că apartamentul ăla era printre puținele lucruri care îi rămăseseră de la Doyoung, la fel și chitara, o durere puternică în piept care venea și pleca, amintiri reci, albite de timp și trăite la intensitate maximă. Chiar dacă îl abandonase, nu îi purta pică, ba mai mult, ar fi preferat să se învinuiască pe sine înainte să dea vina pe băiat. Era mai ușor așa, chiar dacă era și mai dureros.

Apasă pe butonul soneriei de la interfon și ușa cea mare se deschide de îndată. Atunci îi vine să râdă. Ei l-au așteptat nerăbdători, pregătiți să-i arunce un atotștiutor și batjocoritor "Ți-am spus noi", iar Jaehyun chiar nu mai știe cum ar trebui să definească această iubire, pe care ei se presupune că o simt pentru el. Dacă fusese în vreun moment, într-adevăr, iubire și nu altceva. Nici nu mai știa.

Faptul că drumul până la ei, parcurs într-un lift, timp de câteva secunde, i se pare etern, este și un lucru bun, și unul rău. Bun, pentru că vrea să aibă timp să se pregătească pentru întâlnirea cu părinții săi și rău, pentru că nu mai poate amâna această ridicolă întoarcere acasă. Poate că, în interiorul său, a știut mereu că acolo îi este locul, victima obiceiurilor și a respectării unor reguli absurde.

— Aici erai! — Vocea subțire, pe care o ura atât de mult, îi provoacă o durere intensă de cap imediată. Complet toxică.

Nu spune nimic. Doar intră în apartamentul decorat cu austeritate de cele două persoane care l-au crescut și se așază, așteptând începerea unei discuții.

— Jaehyun, știam că aveai să te întorci! Da, mereu am știut, doar ești inteligent! Știi ceea ce este mai bine pentru tine. — bla, bla, bla. Nici nu vrea să mai asculte! — Mă bucur atât de mult!

— Nu sunt aici pentru că vreau. Nu mi-am schimbat părerea.

Cu capul atârnat, își imaginează reacțiile părinților săi: fosele nazale ale tatălui său mărindu-se din pricina furiei sale caracteristice și zâmbetul jenat de pe buzele mamei sale, expresie pe care o afișează mereu când situația devine tensionată. Îi cunoaște prea bine pentru a crede că vor ceda în fața lui.

— Dar ești aici, nu? Știi că asta înseamnă să renunți la a te gândi la lucruri prostești și să te concentrezi asupra studiilor, să fii cineva în viață.

Au avut discuția aceasta de mii de ori înainte ca Jaehyun să plece de acasă pentru a-și îndeplini un îndepărtat vis. Fără niciun fel de sprijin, fără să-și poată lua cu sine nimic din fosta locuință infernală, unde trebuia acum să se întoarcă. Bineînțeles că voia să fie cineva, își dorea ca oamenii să se poată bucura de ceea ce făcea el. Dar nimeni nu părea să-l înțeleagă.

— Totuși, avem o problemă. Fratele tău va sta aici pentru un timp, pentru că are niște chestii de făcut prin preajmă, așa că nu te poți întoarce. — îl informează tatăl său și este prima oară când vorbește de când au intrat în cameră. — Dar îți amintești de apartamentul pe care bunica ta ni l-a lăsat, nu? Dacă promiți să nu te îndepărtezi de studiile tale și îți cauți o adevărată carieră, apartamentul îți aparține.